Prima apariţie publică a lui Gigi Becali despre care se ştie reprezintă o poză a lui Gică Hagi după meciul din toamna lui 1989 cu Danemarca, ţinându-se pe după cap cu un mustăcios, cioban de pe lângă Bucureşti, care îi aproviziona pe băieţi cu lapte, brânză şi iaurt, produse de mare preţ în acele vremuri. Traficant de blugi şi gumă Turbo, Becali a strâns ban cu ban, a cumpărat cu nemiluita terenuri prin jurul Bucureştiului şi, la un moment dat, a intrat pe felie cu protipendada politico-mafiotă din anii '90 şi şi-a procurat intrare chiar la ministrul Apărării, Victor Babiuc, şi la şeful Statului Major General, Dumitru Cioflină. Nu e nimic de mirare, ci doar fascinant felul în care după 15 ani condamnatul-vedetă al lotului este fostul cioban descurcăreţ, ajuns între timp unul dintre principalii oameni publici care impun agenda zilei, cu complicitatea vinovată a majorităţii presei şi a politicienilor la vârf.
Victor Babiuc este şi astăzi unul dintre cele mai enigmatice personaje politice din anii '90. Ca ministru, a fost cel mai vocal susţinător al americanilor de la Bell Helicopter într-un scandal monstru în epocă. Începând cu 1995, americanii au intensificat lobby-ul la Bucureşti, fiind interesaţi de achiziţia fabricii de elicoptere IAR Ghimbav, iar după schimbarea de putere i-au momit pe oficialii români cu intrarea în NATO în schimbul parafării afacerii, invocând inclusiv sprijinul ambasadorului SUA, Alfred Moses. Una peste alta, Bell urma să cumpere 51% din uzină pentru 50 de milioane de dolari, condiţionând tranzacţia de cumpărarea de la compania americană a 96 de elicoptere Cobra, ce urmau să fie rebotezate Dracula, după dotarea lor cu sistemul electronic de ghidare SOCAT, al israelienilor de la Elbit. Toată tărăşenia se ridica la aproape 3 miliarde de dolari, în condiţiile în care România era în acord stand-by cu FMI, avea mari probleme cu găsirea banilor strict necesari funcţionării minimale a statului şi fusese de câteva ori în prag de incapacitate de plată. Faptele se cunosc vag chiar şi azi, totul face parte dintr-o perioadă sulfuroasă, în care România părea dispusă să facă aproape orice ca să-şi primească biletul de intrare în NATO. Pe această platformă au prosperat multe şi mari afaceri cu armament, tehnică militară şi de telecomunicaţii, cu preponderenţă de origine sau prin filiere israeliene, majoritatea în mandatului lui Babiuc. Teoriile conspiraţiilor erau la mare căutare, tot soiul de foşti spioni răspopiţi se trezeau să scrie cărţi, însă, probabil, singurul adevăr este că în România se înmulţiseră mafioţii mai mici sau mai mari, dornici de înavuţire rapidă, fără scrupule, bine înfipţi în relaţii cu foşti militari şi/sau securişti, care tocmai ajunseseră la butoane. Babiuc era doar unul dintre aceştia mulţi, împrăştiaţi prin toate partidele, întâmplător la PD, dar cu prietenii şi încrengături de afaceri în special în zona PNL (Chiliman, Cataramă). De altfel, nu a trecut mult şi s-a şi înscris în PNL, partid în care găsise sprijin şi în timpul scandalului Bell Helicopter, când forţase mâna liberalilor să-i retragă sprijinul politic ministrului Finanţelor, Daniel Dăianu, care ştia că România nu-şi permite asemenea extravaganţe militare.
Un alt fapt bizar în privinţa lui Babiuc este că între 1998-1999 a fost concomitent ministrul al Apărării şi administrator al Bankcoop, dându-şi demisia din ultima funcţie doar la presiunea presei, cu doar câteva luni înaintea falimentului răsunător al băncii, în februarie 2000. De altfel, presa specula că prezenţa lui Babiuc în conducerea băncii nu este decât o proptea politică, în apărarea acţionarului majoritar, George Constantin Păunescu, care ajunsese în posesia pachetului de acţiuni într-o manieră ilicită, prin credite interne. GCP a scăpat de proces în modul clasic, pe viciu de procedură, povestea neajungând niciodată să fie judecată pe fond.
Al treilea condamnat, Dumitru Cioflină, a fost şeful Statului Major General între 1991-1997, cea mai înaltă funcţie operativă în ierarhia militară, urmându-le în funcţie generalilor Vasile Milea, Ştefan Guşă şi Vasile Ionel. Apoi a fost rector al Academiei Militare, iar după 2000 a devenit consilier al premierului Adrian Năstase. Înainte de 1989, a fost aghiotantul primilor doi, precum şi al primului ministru al Apărării din zilele de după plecarea lui Ceauşescu, Nicolae Militaru, fost agent sovietic GRU/KGB. Face parte dintre mulţii foşti ofiţeri militari făcuţi generali cu toptanul în ianuarie-februarie 1990. În decembrie 1989, era comandant al unei unităţi militare din Craiova, poziţie din care a ordonat deschiderea focului asupra a cinci maşini cu cetăţeni sovietici (din Ucraina), presupuşi „terorişti", incident soldat cu doi morţi şi nouă răniţi. Datorează cariera sa prodigioasă unei propagande politice pe care o făcea încă din 1990 prin pelerinaje în unităţile militare. Despre acestea vorbeşte maiorul timişorean Nicolae Durac, unul dintre puţinii ofiţeri care au refuzat să execute focuri de armă pentru reprimarea Revoluţiei de la Timişoara, începând cu 16 decembrie 1989. Durac îi reproduce din memorie un discurs mobilizator ţinut în unitatea militară de care aparţinea: „Partidele istorice, respectiv partidul ţărănesc şi cel liberal, nu trebuie agreate în rândurile armatei, fiindcă acestea urmăresc dezbinarea poporului şi a ţării. Societatea Timişoara este plină de legionari şi de spioni şi nu cumva să îndrăznescă cineva să devină membru al acestei organizaţii; iar aşa-zisul Forum Antitotalitar Român urmăreşte interese ostile democraţiei, întrucât ponegreşte Frontul Salvării Naţionale, singurul partid politic în care armata trebuie să aibă încredere şi pe care trebuie să-l sprijine acum şi în viitor. Cât despre flaimocea Doina Cornea, cum bine o caracterizează ziarul România Mare, sunt informaţii că luptă pentru subminarea economiei naţionale şi, în luările ei de cuvânt, ponegreşte ţara peste hotare."
În cazul schimburilor de terenuri cu Gigi Becali, Cioflină este cel care a trimis o scrisoare CSAT-ului, care trebuia să avizeze una din cele două tranzacţii vizate, în care spunea că Armata are nevoie de pârloaga din Ştefăneşti a lui Becali pentru că vrea să construiască taman acolo un obiectiv militar strategic, care nu a mai fost construit niciodată. În al doilea caz, terenul avea un statut juridic incert, însă prin actele făcute Armata prelua riscurile oricărui litigiu viitor referitor la teren. În ambele cazuri, ofiţeri citaţi ca martori spun că Cioflină i-a ameninţat în mai multe rânduri şi a făcut presiuni pentru ca tranzacţiile să se rezolve.
Câte doi ani cu executare fiecare, la fel ca Adrian Năstase. Vor putea ieşi în opt luni. Statul român probabil că nu-şi va recupera vreodată prejudiciul, că oamenii nu şi-au lăsat averile la dispoziţia sechestrului. Oricum, este unul dintre puţinele cazuri ajunse la final cu condamnare, deşi sentinţa vine la 15 ani după primele fapte, aproape de termenul de prescripţie. Mă întreb doar: cum a reuşit poporul ăsta să evolueze într-aşa direcţie încât personajul principal al tuturor ştirilor este micul mafiot guraliv şi habotnic de dincolo de barierele Bucureştilor, jelit acum pe toate vocile şi spălat de păcate ca moaştele pupate pe la praznice, transformat din infractor în victimă. În aceeaşi vreme, doi dintre siniştrii ultimilor ani (alături de atâţia alţii), pe vremuri primii doi oameni în Armata română, îşi încep în senină anonimitate ispăşirea unei pedepse mult prea mici în raport cu efectele faptelor lor penale, ajutându-ne să înţelegem mai simplu toleranţa uluitoare la corupţie a unor semeni ai noştri. Nu compătimitori sau milostivi, ci pur şi simplu idioţi.
