Ciocârliile au ales să ducă o viaţă periculoasă. Nu îşi amplasează cuiburile în vârfuri de arbori, sau în scorburi; ele cuibăresc pe pământ, sub protecţia vegetaţiei de câmpie, se înalţă în mirificele lor zboruri verticale pentru a-şi marca teritoriul faţă de semenii lor, iar principalele lor arme de apărare sunt tăcerea şi imobilitatea la apropierea vreunui prădător.
Această strategie nu funcţionează mereu atunci când prădătorul calcă tăcut curenţii de aer, de unde se poate prăvăli ţintit asupra vreunui cuib de ciocârlii (veniţi pe cîmpiile Soporului primăvara sau vara, negreşit veţi vedea şoimi şi ulii efectuând această spectaculoasă manevră...). Este nevoie de vigilenţă, este nevoie de curaj şi de acţiuni meşteşugite pentru a scăpa de aceste, aproape mereu, mortale pericole.
Să nu vă închipuiţi că ciocârliile sunt victime sigure; dacă ar fi aşa, stirpea lor îndrăgostită de soare demult ar fi pierit de pe câmpiile Eurasiei. Dimpotrivă; în primăvara târzie, răsfăţată de soare, este suficient să ies din casă şi să ciulesc urechea pentru a auzi de peste tot dimprejur expresia sonoră a măruntului triumf asupra gravitaţiei, exprimat în triluri care au inspirat pe muzicieni şi au pus pe gânduri pe filosofi. Mai mult chiar, ciocârliile- modeste, chiar şterse în penajul lor de camuflaj- pot da dovadă de o hotărâre şi o ingeniozitate care depăşeşte orice aşteptări.
Aşa se face că două ciocârlii (probabil o ciocârlie şi un ciocârlan, apărând cuibul care adăpostea puiuţii lor) mi-au dat una dintre cele mai impresionante lecţii de viaţă. Era , desigur, primăvară; din defilarea maşinii am sesizat multă mişcare deasupra câmpului Eperiş. M-am oprit, am coborât din maşină, am privit în înaltul cerului, şi am asistat încremenit la una dintre cele mai epice bătălii care s-au oferit ochiului omenesc.
Două ciocârlii luptau împotriva a doi şoimi. Fără îndoială, aceştia luaseră din văzduh urma cuibului de ciocârlii, se apropiaseră primejdios, iar cuplul de ciocârlii a ieşit curajos la luptă. Dar nu lupta corp la corp la care v-ar duce gândul vostru de oameni; aceasta ar fi fost atât de inegală, încât ar fi dus la o înfrângere sigură, şi la nimicirea întregii familii de ciocârlii. O luptă inteligentă şi rafinată, în care ciocârliile atacau frontal şoimii, pentru ca în ultima -dar chiar ultima!- clipă să pornească năvalnic în ceea ce ele ştiu cel mai bine: triumfătorul zbor vertical. Şarja frontală a ciocârliilor stârnea fără greş instinctele de luptă ale şoimilor, pentru ca evadarea verticală să-i lase pe aceştia fără oponent!
Acest mărunt scenariu s-a repetat de zeci de ori, până când şoimii au fost îndepărtaţi de locul unde se afla, fără îndoială, cuibul ciocârliilor. Atunci, cu aceeaşi verticalitate cu care se înalţă spre soare, ciocârliile s-au prăbuşit literalmente în vegetaţia bogată a câmpului... şi duse au fost! În tării, cei doi şoimi se învârteau în cercuri largi, pregătindu-se să înceapă o nouă, şi la fel de incertă, vânătoare.
Modestele zburătoare care au luptat atât de eficient pentru supravieţuirea urmaşilor mi-au dat o lecţie, ale cărei învăţăminte vreau să vi le transmit aici, fără nici un fel de comentarii:
1. Niciodată nu eşti atât de mic încât să nu poţi duce o luptă.
2. Tot ce ştii poate fi folosit într-o luptă.
3. Scopul unei lupte nu este victoria sau gloria, ci îndepărtarea pericolului şi supravieţuirea.
Doar atât, doar această lecţie de viaţă, doar acest moment în care am văzut la lucru cele mai puternice forţe ale Universului, şi ar fi fost suficient pentru a le purta ciocârliilor o nestinsă stimă şi prietenie. Ceea ce, desigur, este complet diferit de ceea ce simt faţă de ele mulţi alţi oameni... În Europa, mai ales în sudul nărăvit la senzaţii culinare, ciocârliile au figurat dintotdeauna între materiile prime apreciate, iar limbile... acele limbi măiastre care cântă astfel încât inspiră pe muzicieni... constituie ingredientul miraculos al unei vulgare supe!
La modul cel mai propriu cu putinţă, ciocârliile mor „pre limba lor". Să ucizi o pasăre cântătoare pentru a-i hali limba! Ce poate fi mai josnic, mai vulgar şi mai decăzut moral decât o astfel de faptă? O pasăre care dă viaţă câmpurilor noastre şi strălucire cerurilor noastre, devenită obiectul celor mai abjecte pofte! Oameni, când oare vă veţi hotărî să faceţi efortul de a vă ridica cu adevărat la înălţimea civilizaţiei cu care, pe nedrept, vă împăunaţi?
