Şi anume, acela care priveşte intuiţia fiecărei persoane despre care vorbim. Adică, mai bine spus, intuiţia ca măsură a gândirii. Putinţa unor oameni de a vedea cu ochii minţii, fără cuvinte, ceea ce se întâmplă sau se poate întâmpla. Probabil că în istoria umanităţii orice sentiment a început prin a fi intuiţie înainte ca despre el să se poată vorbi. Dacă aş putea, aş numi această teorie "teoria defazării", dar, pe de altă parte, sunt convins că o înţelegere adevărată a conceptului de teorie ne arată că aceasta mai mult încurcă lumea în vorbe moralizatoare, aşa că n-am s-o numesc astfel. O să mă rezum la faptul că prietenul meu, "defazatul", este astfel mai ales prin faptul că are curajul sau impertinenţa să considere că unele dintre acţiunile sale sunt atât de originale şi de extraordinare prin profunzime, stil, calitate şi minunea strecurată acolo, încât toate astea nu seamănă cu nimic din ceea ce a auzit, din ce vede împrejur şi din cele pe care le-a citit în cărţi... nu puţine. Probabil că acest prieten al meu se înşală. I-am spus de zeci de ori că e doar o părere, deşi simţeam că îi fac o nedreptate: ar fi putut să fie chiar aşa cum spunea el.
Dar continua să mă întrebe dacă văd şi eu acelaşi lucru pe care îl vede el. M-am gândit că semănam cu doi oameni aflaţi sub un balcon, în faţa unei uşi închise, iar cineva de la geam se găseşte în momentul în care ne aruncă cheia. Or, în acea secundă, când cheia se desprinde din mâna celui care o aruncă, minţile şi trupurile noastre trebuie să fie concentrate doar asupra unui fapt, a unei idei:acela/aceea de a fixa acea cheie cu privirea şi de a o prinde. În tot demersul nostru din acel moment nu mai încape nimic, nici un gând, nici o nuanţă. Dacă unul dintre noi priveşte pentru o fracţiune de secundă în altă parte sau dacă un gând aiurea, o amintire, o comparaţie se strecoară în mintea unuia dintre noi, atunci, cu siguranţă, putem vorbi de o defazare, una "oarecare". Superficială într-un fel celei în care noi doi ne aflam, unul în balcon, pregătindu-se să-i arunce celuilalt, de pe trotuar, cheia... Atunci, defazarea care ar putea interveni atât la cel care stă să o prindă, cât şi la cel care o aruncă devine dramatică. Ştiu, sunt amănunte, şi prea despic firul în patru.
Dar o fac încercând să-l ajut pe prietenul meu defazat. Pentru că am încredere că ceea ce face el este special şi valoros, deşi o haită de hiene se repede şi se pricepe să distrugă tot ce el a construit în doar câteva secunde. Şi sunt extrem de convins, deşi nu îmi place să recunosc (de parcă asta m-ar face mai slab în faţa lui) că, dacă n-aş fi fost convins dintru început, urmare a unei intuiţii cuprinzătoare, că el este, cu adevărat, ACELA, atunci nu ne-am fi aflat unul în balcon, iar celălalt pe trotuar, aşteptând aruncarea cheii. A arunca acea cheie, a sta concentraţi amândoi, primul la a arunca cheia cât mai bine, iar celălalt atent din toată fiinţa lui s-o prindă cât mai bine este, poate, cel mai minunat, cel mai esenţial dialog între doi oameni. Iar defazarea este însăşi banalizarea şi înecarea în monotonia acelui "dialog". Evitarea înţeleaptă dintru început a acestei defazări nu se poate face decât încercând să stabileşti un anume grad al valorii a ceea ce ai în comun. Tu şi cel care îţi aruncă de la balcon cheia. Probabil că aceasta este esenţa, deşi preferi "să nu vorbeşti despre asta". Preferi să nu afli dacă aceea este cheia, dacă acela este cel care trebuie s-o prindă şi dacă acela este cel care trebuie s-o arunce. Ca şi când toată lumea este la fel, toţi cei care aruncă şi care prind chei; ca şi cum între aceste personaje a arunca şi a prinde înseamnă exact acelaşi lucru, pentru toţi, rezumând totul la faptul că acea cheie este prinsă ori cade pe trotuar, fără a înţelege chiar ceea ce este mai important: momentul în care cheia este în aer, iar cei doi sunt concentraţi la actul în sine...
Evitând întrebările şi răspunsurile, nu faci altceva decât să te ocupi de cheie, de trotuar, de balcon şi să vezi dacă o să poţi prinde cheia pe ploaie. Întrebările şi răspunsurile pe care ţi le pui şi ţi le dai, sinceritatea pe care o pui în ele sunt, de fapt, esenţa evitării unei defazări care te va condamna să nu mai ştii niciodată cine eşti cu adevărat şi ce ai trăit tu cu adevărat. Într- un caiet mai vechi am notat următoarele fraze. Nu ştiu cui aparţin, dar nu fac decât să sublinieze ceea ce am spus până acum: "Kant e primul care a încercat să ne spună, o dată pentru totdeauna, întrebările la care avem dreptul, pornind de la dotările pe care le avem pentru a putea răspunde. Dar, în primul rând, curajul de a le pune... Întrebările la care ştim că, punându-le, nu vom putea răspunde univoc. Întrebările la care, lipsindu-ne orice experienţă posibilă în privinţa realităţii interogate, răspunsul adecvat este înlocuit cu protecţia unor dorinţe." De obicei, acestea nu sunt jocuri şi cu acestea nu te joci. Ele sunt ipostaze de viaţă şi de moarte pentru cel care întreabă, deşi pentru alţii chiar pot fi nesemnificative. Iar ca să răspunzi netrucat la aceste întrebări, trebuie să fii liber de ceea ce doreşti să auzi când pui întrebarea. Să fii neapărat liber de a răspunde, fără nici o istorie personală care să te facă să treci peste întrebare fără a răspunde sau pentru a răspunde doar ca să-i faci celui care aşteaptă răspunsul o bucurie. Asta i-am scris prietenului meu "defazatul". Şi, probabil că am să-i mai scriu despre asta...
