Prima problemă este reorganizarea programelor pe noul principiu al abordărilor ce transcend graniţele disciplinare. Cunoaşterea modernă a fost disciplinară, dar descoperirile recente s-au produs mai ales la interferenţa disciplinelor. Pe de altă parte, depăşirea cunoaşterii fragmentare, spre abordări holiste, este la ordinea zilei în ştiinţe. O pregătire monodisciplinară nu mai este suficientă pentru a garanta succesul profesional. Pot fi invocate, desigur, şi alte raţiuni care fac necesară trecerea la abordări transdisciplinare. Am angajat rezolvarea acestei probleme autorizând Cancelarul General să conceapă şi propună Senatului, până în decembrie 2009, reorganizarea catedrelor şi facultăţilor pe noul principiu; autorizăm Prorectorul cercetării să opereze reorganizarea corespunzătoare a cercetării ştiinţifice.
A doua problemă este înaintarea cercetării ştiinţifice de la observaţii empirice şi măsurători la formularea de ipoteze şi concepte. Stim că nu este cunoaştere acolo unde baza factuală nu este suficientă. Pe de altă parte, cunoaşterea actuală începe mai curând cu întrebarea bine formulată. Măsurarea este indispensabilă, dar o cunoaştere redusă la măsurători nu duce departe. Ipotezele îndrăzneţe şi conceptele ce bat în adâncime sunt cele care dau rezultate. Am înfiinţat, în 2007, Institutul de Cercetări Experimentale Interdisciplinare, într-un efort de a relansa cercetarea experimentală şi reflecţia transdisciplinară. Acum este clar că nu este de ajuns; cine vrea să fie om de ştiinţă, indiferent de domeniu, trebuie să propună concepte. De aceea – pe fondul reorientării spre priorităţile momentului: viaţa, energiile alternative, mediul înconjurător, educaţia – este urgent să revenim la elaborarea de concepte, teorii, interpretări, căci la nivelul acestora se dă, în fapt, bătălia cunoaşterii.
A treia problemă este reactivarea tradiţiei multilingualităţii transilvane. A fost mereu un avantaj al acestor ţinuturi vorbirea mai multor limbi. A fost un avantaj al universităţii clujene revendicarea din tradiţiile germane, franceze, italiene şi, în epoci recente, americane. Europa este ea însăşi doar rămânând multilinguală. Absolvenţii noştri sunt mai apreciaţi şi datorită competenţelor lingvistice. Iată doar câteva argumente care ne fac să reafirmăm nevoia de a ne sprijini pe limbile engleză, germană, franceză, italiană şi pe alte limbi şi de a corecta tendinţa de monolingualism ce câştigă terenul. Avem, la Universitatea Babeş-Bolyai, una dintre cele mai chibzuite şi mai performante politici lingvistice dintre universităţile europene şi ar trebui să o folosim fiecare.
A patra problemă este sprijinirea omului de valoare. La această universitate, în 1996, am desfiinţat criteriul vechimii in accesul pe posturi didactice. Aici am angajat, doar în anul universitar încheiat, aproape trei sute de noi cadre didactice şi continuăm să angajăm. Ceea ce a devenit indispensabil pentru România este flexibilizarea structurilor şi încurajarea continuă a oamenilor la crearea de opere şi la profilarea de personalităţi. Valoarea nu este legată de vârstă. România este mereu prea săracă în realizări pentru că face prea puţin loc omului de valoare. Am introdus şi trebuie să promovăm energic, în Universitatea Babeş-Bolyai şi în jurul nostru, măsuri pentru a pune în relief operele şi personalităţile proprii şi a sprijinii oamenii de valoare, dincolo de orice considerent sau afinitate.
A cincea problemă este revenirea la o educaţie adecvată. în ultimele decenii, formare de competenţe, fără îndoială necesară, a estompat complet dobândirea de achiziţii fundamentale, care este neglijată. Lucrătorul se desparte de persoana autonomă. Profesionistul se rupe de persoana cultivată. Instrucţia s-a îndepărtat de educaţie. Sesizăm, uşor, observând ceea ce se petrece în jurul nostru, cât de grave sunt consecinţele slăbirii educaţiei: în fapt, nu sunt posibile nici performanţe şi nici democraţie fără educaţie. Din păcate, nicio lege şi nicio măsură a autorităţilor din România de astăzi nu-şi asumă această situaţie.
A şasea problemă este plasarea inovaţiei în orizontul preocupărilor universitare. Cei care sunt cadre didactice se lasă prea mult furaţi de rutina implacabilă a vieţii. Ţinta cercetării ştiinţifice pentru unii oameni este publicarea, în loc să fie impactul, mijlocit, fireşte, de publicare. Se cumpără aparate de înaltă performanţă şi abia apoi se descoperă folosirea, în loc să fie invers. Se mai crede că cercetarea ştiinţifică este scop în sine. Am căutat să curbăm astfel de tendinţe aducând în discuţie orizontul tehnologic al cercetării ştiinţifice, creând Institutul de Tehnologie, înfiinţăm în curând Institutul de Cercetări Chimice, şi lămurind scopurile cercetării, dar efortul trebuie continuat. Este de înţeles că opera şi inovaţia sunt cele care legitimează până la urmă universitarul.
