Rușinat în fața unei asemenea abnegații, Petru s-a întors din drum și a fondat biserica romană. De numele său se leagă în bună măsură succesul creștinismului în Europa, succes care l-a costat până la urmă viața. Precum Învățătorul său, Petru și-a dat viața pentru salvarea omenirii, și a fondat o instituție care de două mii de ani și-a împletit strâns existența cu societatea europeană... și pe urmă nord-americană... și pe urmă sud-americană... și pe urmă australiană... astfel că întâmplările din Palestina romană constituie și azi un îndreptar pentru aproape o treime din populația acestei planete!
Unul dintre îndrăgiții mei mentori, pe numele său Victor Kernbach, a publicat în 1984 o impresionantă și consistentă lucrare (580 de pagini!), care purta un titlu anodin: "Biserica în involuție". Desigur, după cum cu năduf mi-a destăinuit chiar autorul, titlul propus de el suna altfel, și mult mai incitant: "Quo vadis, ecclesia?". Dar editura (Editura politică, care alta?) nu a putut accepta un titlu neangajat politic, așa că a trebuit neapărat precizat că zilele bisericii sunt, categoric, numărate.
Fără îndoială, zilele bisericii sunt departe de a fi numărate, chiar dacă în lumea occidentală populaţia este din ce în ce mai puţin bisericoasă (pe ansamblul umanităţii, grupul ateilor şi agnosticilor este pe locul al patrulea ca număr de exponenţi- în România, numărul celor care se declară credincioşi a scăzut cu 8% în ultimii 10 ani, iar între cei cu pregătire superioară doar 46% se declară religioşi). Pe de altă parte, să nu uităm că atunci când vorbim despre biserică avem în vedere o instituţie cu vocaţie naţională, situaţie întâlnită mai ales în cazul creştinismului şi al islamului. Peste tot unde există credincioşi există şi biserici, care sunt prezenţe notabile, fundamentale chiar (în cazul islamului) în viaţa societăţii.
Să revenim la parafraza întrebării care bântuie creştinătatea de două milenii: „Quo vadis, ecclesia?" Care să fie direcţia în care se îndreaptă această instituţie atât de prezentă în viaţa noastră? Întrebarea este întrucâtva retorică, fiindcă voiam să vă împărtăşesc senzaţia care mă bântuie, şi care tradusă în cuvinte ar suna cam aşa: instituţia bisericii pare să se afle pe o traiectorie divergentă de cea a societăţii laice. Iar traiectoria divergentă pare să tindă în jos...
Să vă ofer şi exemple. În timpul efervescenţei religioase generate de ascensiunea la putere în Egipt a Frăţiei musulmane, un muftiu a emis o fatwa prin care un soț este autorizat să întreţină relații sexuale cu soţia sa moartă, timp de 6 ore de la data declarării decesului. Mai recent, un muftiu din Arabia Saudită s-a pronunţat după cum urmează într-o problemă de „alimentaţie": în cazul în care un bărbat se află într-o situaţie de mare înfometare, şi altă resursă nu este disponibilă, atunci el se poate hrăni din carnea soţiei sale!
Ceva îmi spune că doar un bărbat musulman dintr-un milion ar putea să se gândească, până şi în treacăt, la astfel de „rezolvări" ale unor probleme sexuale sau de supravieţuire. În definitiv, de orice religie am fi, ultimul strop de umanitate din noi ne interzice o astfel de acţiune. Dar să vedem care e situația pe meleagurile noastre... Desigur, problematica este adaptată realităților românești: în scrisoarea sa de Paști un înalt prelat român (numele nu are relevanță) tună și fulgeră împotriva programei de educație sexuală din școli care, susține el, îndeamnă pe copii spre "păcatul necurăției trupești". Mai zilele trecute, reprezentanți ai bisericii ortodoxe au făcut presiuni, și au obținut neutralizarea unei picturi murale realizată de artiști cunoscuți în Piața Sf. Gheorghe din București. Motivul? "Mesajul este satanic". Interesant... eu, personal, nu văd pe Satana nicăieri. Iar ei îl văd peste tot! Se spune că frumusețea este în ochiul privitorului... și mă gândesc că Satana nu este decât în sufletul temătorului...
Chiar dacă la această dată 77% dintre români se declară religioşi (ţara noastră se situează pe un neașteptat loc 6 în clasamentul mondial al religiozităţii, într-o companie precum Nigeria, Iraqul şi Kenya- raport 2012 al Global Index of Religion and Atheism), ceea ce face ca biserica să fie o instituţie de mare importanţă în societatea românească, aceasta nu înseamnă că biserica se poate sustrage obligaţiei normale de a se moderniza, de a ţine pasul cu evoluţia societăţii şi cu aşteptările acesteia. Biserica românească mai are de dovedit că a înțeles lecția toleranței și acceptanței, pe care o practică cu tot mai mult succes societatea civilă, că a asimilat lecția adevăratei umilințe față de tentațiile vieții îndestulate, și că este atentă și deschisă la nevoile spirituale, intelectuale și morale, în furtunoasă schimbare, ale enoriașilor săi.
În caz contrar, societatea va ajunge să constate că nenumăratele lăcaşuri împopoţonate, şi podoabele grele din aur, şi limuzinele luxoase din care coboară cu importanţă înaltele feţe bisericeşti conturează tabloul unei biserici care niciodată, dar niciodată, nu se va îndrepta spre Roma (sau spre viitor...) pentru a muri, la nevoie, în locul nostru.
