Rămânerea în urmă

Din când în când, în situaţia României sunt vizibile evoluţii opuse: pe de o parte, înaintări şi şanse, pe de altă parte, frânări puternice.

Astăzi, de pildă, politica economică iniţiată în 1999-2000, de Mugur Isărescu, dă încă roade, iar creşterea economică începută atunci a putut continua, până la criza din 2008-2009, încât resursele cetăţenilor şi ale ţării au sporit. în plus, de mulţi ani România are cea mai favorabilă conjunctură internaţională din epoca modernă.

 

Cursa începută în 1999, a negocierii aderării la Uniunea Europeană, s-a încheiat cu succes prin închiderea capitolelor de negociere în 1999-2004. Pe de altă parte, o ţară cu patruzeci de procente din populaţie în agricultură nu poate să-şi asigure hrana, un pod şi-l construieşte în timpul în care alţii fac zeci de kilometri de şosea, localităţile ei nu reuşesc să fie iluminate, o parte mare a populaţiei se mută în alte ţări, iar în afara ţării românii sunt adesea suspectaţi. România contează acum printre ţările cu cel mai neelaborat program anticriză şi ţările cele mai copleşite de neajunsuri.

 

Aceste evoluţii opuse fac ca România să rămână în urmă chiar şi atunci când înaintează (căci alţii înaintează mai repede).

 

De ce rămâne, însă, în urmă România? în preajma lui 1989, această întrebare, pentru întreaga regiune, a pus-o un grup de cercetători americani. Rezultatul investigaţiei lor este volumul coordonat de Daniel Chirot, The Origins of Backwardness in Eastern Europe. Economics and Politics from Middle Ages Until the Early Twentieth Century (The university of California Press,1989, al cărui răspuns este că rămânerea în urmă a Europei Răsăritene precede absorbţia ei în sistemul mondial şi trebuie explicată luând în seamă istoria diferită a regiunilor Europei. Explicaţia (ce trebuie să răspundă, în definitiv, la întrebarea simplă: de ce Albania a avut o evoluţie atât de diferită de Elveţia?) rezidă în apariţia în Vest a “unei constelaţii politice şi atmosfere intelectuale”, ca urmare a joncţiunii benefice a oraşelor, regilor, stăpânilor şi bisericii, ce a imprimat societăţilor respective un dinamism specific, în vreme ce “Eastern Europe lacked many of the prerequisities for such development”.

 

Rămâne acest răspuns valabil astăzi? Este adevărat că “dependenţa” nu este nici astăzi sursă de rămânere în urmă, nici “sistemul mondial” nu este, iar forţe oculte, ce se invocă fără motiv, nu au, oricum, capacitatea frânării. Rămâne valabil şi astăzi că pentru România piedica dezvoltării se află înăuntru, în joncţiunea dintre “constelaţia politică” şi “atmosfera intelectuală”. Fără a dispune aici de spaţiu pentru detalieri, aş spune direct că principala (nu singura!) piedică a României de astăzi, care o face să rămână în urmă chiar şi atunci când are înaintări, este “constelaţia politică”. Mai simplu spus: România este ţara unui potenţial neobişnuit de mare, ce rămâne rău administrat de liderii ei politici.

 

Putem face lungi consideraţii asupra partidelor şi persoanelor. Afirmaţia că sunt acum pe scenă activişti politici şi, eventual, politicieni, dar nu oameni de stat, trebuie să dea de gândit. S-ar putea totuşi adăuga: sunt acum pe scenă activiştii diferitelor “partide”, dar prea puţini politicieni. Dacă, fireşte, politician înseamnă – ca să fac analogia cu ceea ce spunea Bronislav Gyeremek la Cluj: “intelectual este cel care se dedică celorlalţi” – deci dacă “politician înseamnă cel care se dedică interesului public”!

 

Nu este nevoie de comentarii largi pentru a convinge de adevărul acestui diagnostic. Iau, din experienţa acestor ani, doar trei fapte.

Primul este endemica dizolvare a interesului public în interesele unor grupuri ce se folosesc de putere ignorând nevoia stringentă de a avea o lămurire calificată, o organizare chibzuită, o dezvoltare univocă. Nici după intrarea în Uniunea Europeană, România nu are, de fapt, proiecţii ale propriei evoluţii, rămânând captivă grupurilor ce-şi împart avantajele. O atmosferă de opinii aproximative, răbufniri emfatice şi pălăvrăgeală obscurizează veritabilele probleme şi soluţii.

 

Al doilea fapt este vizibila lipsă de calificare a multor persoane pentru rolurile publice pe care le deţin. Nu discut vulgaritatea lăuntrică a puterii din 2004-2009, pe care o demască nemilos scandalurile amestecului de intimităţi fără gust şi de afaceri personale cu demnităţi publice. Dacă elevii şi studenţii ar privi în CV-urile şcolare şi universitare ale unor demnitari, decepţia ar fi de neevitat.

Al treilea fapt este rapacitatea. Prea puţini dintre liderii de succes ai democraţiilor (vezi S.U.A., Anglia, Germania) şi-au luat doctoratul cu orice preţ şi au devenit profesori universitari. în România, printre altele, mulţi “politicieni” vor să-şi aranjeze un doctorat şi să devină universitari. Rapacitatea a mers până acolo încât s-a ajuns unde Europa veritabilă nu a izbutit să ajungă: să se facă profesori universitari persoane ce se aflau tocmai în exerciţiul mandatului – ceea ce nu se petrece în nici o ţară democratică demnă de caracterizare.