Ratează România şi această şansă?

Preocupată de tocmeli provinciale, politica românească se va trezi prea târziu pentru a observa metamorfoza economiilor dezvoltate.

Când Tony Blair afirma că ar trebui profitat de criză pentru a impune reforme profunde şi inovative, care să revizuiască amplu societatea globală, enunţa un adevăr lăsat, de atunci, pe marginea drumului. Ultimii zece ani s-au dovedit a fi o replică scurtă a visului faraonului biblic: cinci ani graşi (nu şapte), 2003-2008, promiţători în beneficii, fără griji, luxoşi până la opulenţă, cu pieţe triumfânde, produse revoluţionare (iPhone-ul - care "nu e un telefon, e un stil de viaţă", după Jobs - fusese lansat în 2007); şi cinci ani slabi, 2008-2013, înfundaţi de griji, cu turaţie inversă, lipsiţi de soluţii la criza începută în toamna lui 2007. Totuşi, reacţiile la criză au fost atât de multiple în formatul lor încât au declanşat transformări pe care o economie nu le-ar cunoaşte, în mod normal, decât în decenii întregi.

Forţate de împrejurări , schimbări doar emergente sau probabile în 2008 au căpătat substanţă. Conceptul de resursă şi resursele în sine s-au revalorizat proporţional cu capacitatea economiei actuale de a le risipi în numele consumului ca semn al bunăstării, cu atât mai mult cu cât consecinţele excesului din ultimii 20 de ani (criza) s-au dovedit greu remediabile.

Tot criza a împins la un nivel superior importanţa opiniei publice, mai plină în greutate, reprezentativitate şi influenţă, cu un spor de credibilitate şi comportament de ‘vigilent'; odată angajată în disputele publice, ea s-a văzut capabilă să schimbe şi destinele corporaţiilor private sau comportamentul pieţei şi al grupărilor politice în unele cazuri. Exemple sunt de găsit mai ales în Europa.

Cei care cunosc noul val de legislaţii pogorât asupra Uniunii şi a SUA ştiu că acestea au devenit mai stricte şi sancţiunile sunt realmente dure. În finanţe, bănci, sănătate, asigurări sociale normele constâng mai mult, responsabilitatea socială e extinsă, Statul îşi asumă şi un rol de gardian chiar dacă o face cu paşi stângaci. Aceasta cu atât mai mult cu cât tehnologia schimbă comportamentul actorilor economici şi sociali - exigenţa e pe vârf, iar toleranţa mult diminuată.

Un credit mai scump şi reglementat face ca importanţa investitorilor să devină esenţială: strategiile companiilor sunt restrânse şi recentrate pe obiective pe termen scurt. Cât despre produse, noţiunea de performanţă capătă nuanţe mai subtile: piaţa poate recurge şi la cele de substituţie, mai puţin performante, dar cu alte atuu-uri (ecologice, ş.a.). Iar raportul angajaţilor cu firmele, şi al bugetarilor cu instituţiile de Stat (cel puţin în unele societăţi europene) nu mai ţine doar de aspectul clasic al legăturilor cu locul de muncă, de remuneraţie, ambianţă şi cadru de lucru: aceştia vor să vadă performanţă şi sens în politica economică şi socială a Statului sau a firmei, pentru că le valorizează munca şi le oferă certitudine măcar prin previzibilitate.

Trei mutaţii sociale şi economice majore sunt în desfăşurare - motiv pentru care România ar trebui să sesizeze oportunitatea de a prinde acest tren al schimbării.

Prima e dezvoltarea durabilă, marele Graal al discursului politic. În mod normal ancorată în realitatea modelului de afaceri al corporaţiilor, ea le va determina să-şi modifice aprecierea şi percepţia pieţelor, şi va fi crucială în generarea noii creşteri de după criză (oricât s-ar lăsa ea aşteptată), cel mai probabil legată de conceptul de "economie circulară", reafirmat în ultimele săptămâni ale lui 2012 de către think-tank-uri internaţionale.

A doua ţine de experienţa noastră, transformată de tehnologia nouă, ca şi clienţi, şi de strategiile de interacţiune cu noi ale companiilor ori ale instituţiilor publice sau private. Când prin internet, reţele de socializare sau aplicaţii smartphone se oferă un feedback ultrarapid, cu impact extins asupra a milioane de indivizi (consumatori potenţiali), instituţiile şi companiile trebuie să ţină pasul - şi adesea o fac; piaţa şi societatea se dinamizează, iar dacă promptitudinea e de rigoare, ca exigenţă, aceasta se întâmplă pentru că e atât de antrenată în noi, cei legaţi de internet şi mobil, până la punctul în care aproape că avem expectative de instantaneitate.

A treia ţine de calitatea şi credibilitatea leadershipului politic, pentru că economiile trec deja printr-un proces foarte dificil: recuperare a pierderilor suferite în criză şi adaptare la noile exigenţe sociale ale economiei. Ce sectoare vor fi profitabile mâine? Ce aşteptări poţi avea de la Stat, de la mediul de afaceri şi societatea civilă? Ce model se va impune? Ce tehnologii? Ce avantaje substanţiale se conturează în raport cu cele actuale? Ce parteneri sociali, economici şi politici vor putea fi găsiţi pentru a întreţine leadership-ul necesar?

Uşor de întrebat, greu de răspuns. Răspunsurile, cu confirmări şi căi de urmat, vor veni din mers. Iar acest mers e rapid în statele care sunt - prin guvernele lor, sectorul privat şi societatea civilă - în căutare de soluţii şi reformă; unii ştiu şi au înţeles preabine că azi se joacă competitivitatea de mâine. Iar România, fir-ar să fie, nu e deloc printre ei.