Războiul ardeleanului împotriva autostrăzii

Acum mulţi ani, când toată lumea aştepta o schimbare, schimbare care plutea în aer, unul dintre prietenii din cercul nostru ne-a relevat, cu un umor extrem, adevăratul înţeles al războaielor daco-romane şi al luptelor permanente între legiunile coloniştilor romani stabiliţi pe teritoriul Daciei.

Adevărul, spunea tânărul nostru prieten, istoric şi arheolog împătimit, despre aceste războaie este, de fapt, altul decât cel înfăţişat în cărţile de istorie. Dacii au dus războaie sângeroase cu romanii pentru un singur motiv. “Ameninţarea cu apa caldă şi cu termele!”, afirma el, lăsând un moment de pauză în excurs, secunde de tăcere în care toată asistenţa rămânea, de obicei, buimacă. Cum adică... apa caldă şi termele? Păi, iată cum, replica, râzând, povestitorul: deoarece dacii erau obişnuiţi să bea din coarne de animale, să se îmbrace cu piei de urs şi să nu se spele decât foarte rar, cea mai mare sperietoare pentru ei era faptul că dacă urmau să cadă sub ocupaţia romanilor, aveau să fie obligaţi să folosească termele, să se spele zilnic cu apă caldă, ceea ce li se părea înfiorător.

 

Aşa se explică rezistenţa până la ultima picătură de sânge contra civilizatorilor. Mai în glumă, mai în serios, faptul că pe singura autostradă ardeleană dată în folosinţă deunăzi la Cluj s-au întâmplat lucruri cel puţin rizibile, mă face să mă gândesc tot mai serios la adevăratele înţelesuri ale istoriei şi la acelea pe care le dorim noi a fi cele adevărate; mai bine zis, acelea care ne convin şi care ne “gâdilă” oarecum orgoliul. E cunoscut că pe cei 42 de kilometri de autostradă pe patru benzi, dintre localităţile Turda şi Gilău, pe această bucată din “autostrada” ardelenilor inaugurată de dl Boc, s-au întâmplat în doar câteva zile de la inaugurare mai multe şi mai jenante “accidente” decât pe toate autostrăzile de mii de kilometri ale Europei.

 

 Doar la Cluj, în inima Ardealului fălos, a fost posibil ca un tir să intre pe sensul invers al autostrăzii şi să ruleze aşa, aiurea, mai bine de 30 de kilometri. Şi, cum asta n-ar fi fost de ajuns, primul accident consemnat de Poliţia Rutieră pe acest parcurs auto a fost ciocnirea dintre un autovehicul şi o... oaie, scăpată de sub supravegherea ciobanului. Dacă mai amintim şi o întreagă turmă, cu ciobanul din dotare, care s-a “urcat” pe şosea şi nu a mai putut coborî decât după câţiva kilometri, când nivelul solului a ajuns iarăşi la acela al asfaltului, dar şi plasa de protecţie a autostrăzii, cea care a devenit ţinta hoţilor, avem o imagine completă şi reală, care nu vorbeşte nici despre “apropierea Ardelenilor de Viena, capitala Imperiului”, nici despre “civilizaţia” din Transilvania, nici despre diferenţa dintre ardeleni şi “sudişti”.

 

Numai că noi, ardelenii, ne prefacem că nu vedem astfel de “amănunte”, care l-ar face pe orice om normal să constate gradul de ne-simţire la care am ajuns, deşi, de obicei, ne batem cu superioritate în piept că, vezi Doamne, ce mare diferenţă este între noi şi cei de peste Carpaţi... De regulă, mai ales în România postdecembristă, marile deosebiri între zonele istorice (deşi încep să mă îndoiesc tot mai mult de existenţa acestor diferenţe!) le-au făcut nu oamenii inteligenţi şi educaţi, cei care fac, de obicei, mândrie părţii de ţară din care provin, ci tocmai cei care formează marea majoritate a  trăitorilor în acest spaţiu.

 

A devenit un “loc comun” ca toţi cei care ajung să trăiască în Ardeal, din varii motive (familie, serviciu, etc.), să se considere imediat “ardeleni”, un gest care ne face să nu mai putem observa decât minime diferenţe între locuitorii celor trei provincii. Că aceasta se întâmplă numai cu Ardealul, în sensul că nici un oltean, spre exemplu, care ajunge să locuiască la Iaşi sau la Bucureşti nu ţine morţiş să-şi spună bucureştean ori moldovean.