Războiul tuturor din deşertul nimănui

Mali este victima unei serii de greşeli majore ale fostei metropole, Franţa, şi a unei „furtuni perfecte" în care mai multe evenimente interne s-au petrecut deodată. Întâi, după renunţarea la coloniile din Africa de Vest şi Sub-Sahariană, la finalul anilor 1950, Franţa nu a renunţat cu totul la dorinţa de a influenţa viaţa politică a fostelor colonii, contribuind din plin la modul în care au fost trasate graniţele viitoarelor state. Teritoriile actualelor state Mali şi Senegal au intrat în aşa-numita „Federaţie Mali", impusă de Franţa în 1959, pentru ca după doar câteva luni Senegalul să se retragă, din cauza numeroaselor neînţelegeri cu guvernul instalat la Bamako şi să se formeze cele două state de azi. Trebuie spus că interesul iniţial al Franţei viza formarea de state africane cât mai mari, în aşa fel încât controlul şi influenţa politică să necesite eforturi cât mai mici. Puţin a contat componenţa etnică, religioasă sau caracteristicile culturale şi sociale ale grupurilor şi triburilor adunate laolaltă în graniţele aceluiaşi stat. Printre altele, aceste împrejurări istorice au făcut ca statele africane să aibă acele graniţe trasate în linie dreaptă, iar conflictele între diferite grupări să capete anvergura unor războaie civile de o cruzime greu de imaginat.

La începutul anilor 1990, evoluţiile din Orientul Mijlociu indicau tot mai clar că viitoarele războaie se vor purta în virtutea „ciocnirii între civilizaţii", între occidentul democrat(izat), în plină expansiune economică şi culturală, şi islamul unde fundamentaliştii căpătau o tot mai mare putere politică şi militară, cu complicitatea principalelor beligerante ale Războiului Rece (URSS şi SUA). În decembrie 1991, la 4 ani după primele alegeri libere, primul tur al alegerilor din Algeria erau câştigate de formaţiunile Frontului Islamic al Salvării (FIS), formaţiune care îşi asuma un spectru ideologic larg, de la conservatorism moderat, până la islamism fundamentalist. Deşi liderii s-au contrat îndelung, atât ei între ei, cât şi împreună împotriva puterii centrale de la Alger, declanşarea războiului din Golf, ulterior invaziei Kuwaitului de către Iraq şi contra-ofensivei SUA prin operaţiunea „Furtună în Deşert", a condus la creşterea simpatiei populare pentru FIS. Occidentalii nu puteau să conceapă formarea unui nou stat islamic în buza Europei, drept pentru care au sprijinit armata algeriană care a decis anularea alegerilor, răsturnarea regimului şi instalarea la preşedinţie a unui fost luptător aflat în exil. A urmat un război civil presărat cu masacre oribile, cu peste 200.000 de morţi, purtat, chipurile, între armată şi diverse grupări islamiste în rândul cărora crescuse mult frustrarea, mai ales după anularea votului popular prin represiune militară. Între acestea s-a remarcat Grupul Islamic Armat (GIA), care de la bun început a luat Franţa printre principalele ţinte, tocmai din cauza sprijinului nemijlocit pe care Parisul l-a dat regimului militar instalat la Alger. Dar Africa este mereu surprinzătoare: numărul doi în spionajul algerian a recunoscut cu amănunte, într-o carte, acum vreo 10 ani, că GIA a fost la început de-a dreptul o falangă agitată a statului, înfiinţată şi infiltrată din greu. Imediat, a primit azil politic în Germania, pentru protecţie (acum un an a fost recuperat de Alger, din nou). Din GIA, s-au desprins două grupări foarte active în zilele noastre: Grupul Salafist pentru Rugăciune şi Luptă şi, mai cunoscuta al-Qaeda în Maghrebul Islamic (AQIM), ultima revendicând luarea de ostatici din estul Algeriei.

În Mali, cele două treimi nordice ale teritoriului (ţinutul Azawad, după denumirea berberă a zonei), în plin deşert, sunt extrem de slab populate, la fel ca întregul Sahel. Cei mai mulţi locuitori sunt nomazi tuaregi, care trăiesc într-un teritoriu trans-statal, în Mali, Niger, Libia şi Algeria. O zonă uriaşă, imposibil de controlat, cu graniţe permeabile, teritoriul perfect pentru un intens trafic cu orice se poate trafica: droguri, arme, carne vie. Încheierea războiului din Libia a lăsat de izbelişte cantităţi impresionante de arme, la buna dispoziţie a oricui avea nevoie de ele, precum şi efective mari de foşti mercenari în slujba colonelului Gaddafi, în special tuaregi. Aceştia s-au înarmat până-n dinţi (inclusiv graţie banilor franţuzeşti, pe filieră libiană), s-au urcat în celebrele camionete Toyota vizibile în toate fotografiile din zonă, şi au plecat spre teritoriile de baştină. Dacă Nigerul a avut „inspiraţia" să-i dezarmeze la intrarea în ţară, puterea de la Bamako a fost luată prin surprindere şi, la începutul anului trecut, s-a văzut pierzând complet controlul asupra întregului Azawad. Teritoriul a fost cucerit de luptători tuaregi grupaţi în Mişcarea Naţională de Eliberare a Azawadului (MNLA), ajutaţi de islamişti fundamentalişti din AQIM, Ansar al-Dine („Apărarea Credinţei") şi Mişcarea pentru Unitate şi Jihad în Africa de Vest (MUJAO), care aveau intenţia declarată să cucerească întregul stat şi să instituie legea islamică sfântă, sharia.

Taman în acele zile, preşedintele Amadou Toumani Touré a fost răsturnat după o lovitură de stat dată de grupări militare nemulţumite de incapacitatea sa de a le răspunde rebelilor, la mai puţin de o lună de alegerile prezidenţiale la termen, la care preşedintele Touré nu ar mai fi participat. Acesta a fost momentul în care armata, dezorientată, sărăcită, fără o minimă dotare tehnică şi chiar fără hrană, demoralizată, decapitată şi complet debusolată, a devenit o victimă sigură pentru grupările de rebeli şi islamişti, care au cucerit oraş după oraş, aproape fără luptă, ocupând un stat paralizat, în mijlocul unui vid de putere. MNLA a decis proclamarea independenţei Azawad-ului, nerecunoscut de nimeni, la începutul lui aprilie 2012. La doar două zile distanţă, după ce au refuzat dorinţa islamiştilor de a institui sharia, tuaregii au intrat într-un conflict sângeros cu aceştia. Forţele s-au regrupat paradoxal: tuaregi & armată vs. islamişti fundamentalişti. Până la începutul acestui an, islamiştii au reuşit să avanseze cu poziţii către capitala Bamako, iar pe 10 ianuarie se apropiaseră la doar câţiva kilometri de ultimul aeroport civil şi militar din zona centrală a ţării, înaintea capitalei. În această clipă, guvernul malian a cerut o reuniune de urgenţă a Consiliului de Securitate ONU şi a urmat intervenţia franceză, cu survol pe deasupra Algeriei, pe baza rezoluţiei ONU. Acum e clar: în lipsa intervenţiei franceze, chiar tardivă cum a fost, care s-a bucurat până acum de un cvasi-unanim sprijin popular, Mali ar fi putut fi astăzi un stat fundamentalist islamic de două ori cât Franţa, în care sharia ar fi fost impusă aşa cum s-a întâmplat anul trecut în unele oraşe din nordul Mali şi cum se întâmplă acum, exact pe dos, prin oraşele din jurul capitalei Bamako, rămase sub controlul armatei maliene: prin teroare sistematică, pe baze etnice şi religioase.

Momentan, francezii par să avanseze spre nord distrugând cu succes obiectivele islamiştilor şi împingându-i spre nord. Se vorbeşte despre o operaţiune mai lungă decât ar fi fost aşteptat, iar dificultăţile din teren (încă vreo două luni va mai dura sezonul Harmattan-ului, vântul uscat şi prăfos caracteristic Sahelului) fac misiunea şi mai grea. Au fost anunţate ajutoare logistice (în principal pentru transportul trupelor din alte state africane spre Mali) din partea Canadei, Marii Britanii, Belgiei, Danemarcei şi, surpriză!, Rusiei, dar toată lumea e de acord că va fi nevoie de eforturi uriaşe şi în viitor, mai ales în plan politic şi diplomatic. În acest context, ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane) l-a mandatat pe preşedintele din Burkina Faso, Blaise Compaoré, să conducă eforturile de mediere, dar credibilitatea acestuia în zonă este zero barat: este unul dintre liderii politici care, mediind diverse luări de ostatici de către AQIM, îşi lua partea leului din răscumpărări, practică destul de comună printre liderii politici şi diplomatici vest-africani (despre Toumani Touré umblau aceleaşi zvonuri, altfel perfect plauzibile). Colac peste pupăză, din partea ONU a fost numit Înalt Emisar pentru criza din Sahel fostul premier italian Romano Prodi, care nu cunoaşte zona, nici pomeneală să vorbească vreo limbă indigenă, abia o rupe pe franceză şi s-a nimerit acolo ca nuca-n perete.

Cât despre România, gestionarea informaţiilor oficiale şi neoficiale în timpul crizei ostaticilor a fost deficitară, dar probabil nici nu s-ar fi putut mai mult. Algeria acţionează după alte norme, iar armata algeriană este recunoscută drept una dintre cele mai dure şi mai lipsite de scrupule din Africa. Reacţia României la măcelul de la Tigantourine, unde armata algeriană pare să fi tras în tot ce mişca, ostatic sau islamist, este parcă prea plăpândă. În schimb ne-am exprimat, prin dl. Corlăţean, disponibilitatea de a participa la operaţiuni de instruire şi cu sprijin logistic pentru antrenament în Mali, împreună cu alte state europene, într-o misiune care va avea tot Franţa în rolul principal. Va trebui să ştim că prin asta deschidem un front nou, în care nu suntem alături de NATO şi SUA, ci de UE, dacă finalmente UE în ansamblu va reuşi să aibă o voce comună - din nou, o premieră absolută în materie de politică externă şi de securitate. Prin asta, nu cumva ne vom expune excesiv, inclusiv în faţa a noi ameninţări asupra populaţiei noastre civile? Dar avem alternativa de a sta deoparte? E de bine sau de rău?

În altă ordine de idei, auzind zilele acestea atât de mulţi oameni exprimându-se despre situaţia alambicată din îndepărtatul Mali, am ajuns la o singură concluzie fermă: doar anumite incidente fericite sau nefericite ale istoriei au făcut din fiecare dintre noi ceea ce suntem azi, călăi sau victime. Colonişti sau colonizaţi. Fundamentalişti islamişti sau democraţi agnostici. Negri sau albi. Iar dacă istoria se hotărăşte să o cotească brusc, la un moment dat, oricare dintre noi ne putem transforma, aproape peste noapte, într-un fanatic ucigaş de semeni care nu ne seamănă. Că doar cât o fi valorând viaţa unui negru sau a unui purtător de turban? În definitiv, nici viaţa unui alb nu valorează mai mult pentru vreunul dintre ei. De aceea, conflictul care unora le-ar putea părea că abia ce a început în Mali va mai dura mult, foarte mult. Pentru că vine de departe, din istoria neîntreruptă şi plină de greşeli comise de aventurieri politici a luptei dintre om şi om.