DISTRIBUIE
În România, protestează, pe bună dreptate, tot mai viguros, angajaţii bugetari şi cei nebugetari. Protestează, desigur, angajaţii din învăţământ. Şi aici - ca şi în celelalte sectoare - nu este vorba, cum se pretinde demagogic de către oficialităţi, doar de nemulţumiri salariale - care sunt, desigur, acum mai justificate ca oricând.
Este vorba, în fond, de cea mai incompetentă administrare a ţării din istoria ei modernă, cu toate consecinţele nefaste pentru viaţa oamenilor. Să luăm în seamă situaţia ca atare.
La erorile de percepţie, de concepţie şi de abordare ale celor care au răspuns de învăţământ în 2005-2006, erori ale căror urmări se trăiesc astăzi, s-au adăugat măsurile ilegale şi erorile recente ale guvernului. Prin Ordonanţa nr. 34 din 2009, Guvernul României a sistat concursurile pentru posturi didactice în universităţi şi a încălcat legislaţia autonomiei universitare, revenind la măsuri care nu s-au mai practicat din 1985. Reducerile de salarii cu 25%, hotărâte de guvern prin Legea nr. 118, din 30 iunie 2010, tăierea sporurilor au lovit încă o dată şcolile şi universităţile publice.
O antiselecţie a personalului s-a instalat în întreaga administraţie naţională, încât România plăteşte astăzi - cum au observat autorităţi şi publicaţii internaţionale - costurile “incompetenţei” celor care o guvernează. În intervenţiile autorităţilor actuale de la Bucureşti reapar formule compromise istoriceşte, precum devize folosite de Goebbels şi Stalin: “de ce le e frică, nu scapă!”, “vrem sânge proaspăt!”, “vom evalua oamenii după felul în care aplică politica guvernului!”, “remanierea nu se discută, ci se face”, “un ministru nu reacţionează, ci acţionează”, sau teze din arsenalul grupului lui Nae Ionescu din România anilor treizeci: gratuitatea învăţământului este socotită “culpă a democraţiei”, altă culpă fiind, cică, “supraproducţia” de licenţiaţi. Este limpede că în locul unei abordări competente a educaţiei, sincronizată cu timpul de faţă, actualele autorităţi reiau incult şi iresponsabil de mult compromisele formule ale anilor treizeci.
Educaţia din România anilor 2009-2010 permite un bilanţ şi tragerea unor concluzii profunde: a) “descentralizarea”, prin practicarea necugetată a acesteia, a dus la un centralism fără precedent; b) “învăţământul centrat pe elev şi student” a dus la transformarea acestora în simple anexe ale unei birocraţii voluminoase; c) învăţământul orientat spre “formarea de competenţe” a dus, din cauza îngustimii de concepţie şi măsurilor greşite, la scăderea nivelului de calificare; d) reforma curriculară a dus, din cauza nepriceperii şi politizării, la confuzii costisitoare în organizarea învăţământului şi la ineficienţă; e) pretenţia priorităţii educaţiei a dus la deteriorarea bazei financiare a învăţământului; f) aşa-zisa “întinerire a personalului” a dus, din pricina politizării agresive ce se practică, la preluarea funcţiilor de decizie de către persoane incompetente pe scară necunoscută înainte şi la renaşterea categoriei politrucilor; g) deviza intrării unor universităţi româneşti în topul internaţional a dus, în consecinţa amatorismului decidenţilor, la reducerea finanţării, la blocarea posturilor şi la efortul de eliminare a profesorilor performanţi; h) internaţionalizarea a dus, dat fiind caracterul eronat al deciziilor adoptate de guvernanţi, la deteriorarea programelor. Se poate spune: toate devizele utile şi nobile din învăţământul european de azi se malformează, din cauza nepriceperii şi politizării, prin deciziile unei guvernări care reia pe nesimţite clişee scoase din uz ale extremismului de altădată.
Universităţile reprezentative dintr-o ţară oferă avantajul că sunt oglinda stării şi problemelor societăţii respective. De aceea, dificultăţile majore care se întâmpină într-o astfel de universitate sunt, în fapt, mai mult decât ale ei - sunt probleme ale ţării. În acest moment, aidoma evoluţiilor şi căutărilor din Europa, ca universităţi, va trebui să găsim şi în ţara noastră răspunsuri la o seamă de provocări.
Prima provocare este aceea că universităţile europene nu mai sunt, precum la întemeiere, parte a “proiectelor naţionale”. Componentele naţionale, internaţionale, supranaţionale se combină astăzi într-un fel nou. Faţă de ce şi cine sunt chemate universităţile să dea seamă de ceea ce fac? Putem trăi, oare, fără nici un proiect? Este ştiut că pe oameni îi recunoşti după proiectele lor, încât este nevoie de configurarea unui nou proiect major al universităţilor europene.
A doua provocare este aceea că adaptăm universităţile tot mai mult la cerinţele pieţei, dar, după cum se observă pretutindeni, piaţa, luată singură, nu reglează bine orice domeniu. A apărut în cultura de astăzi chiar un “conformism al competenţelor cerute pe piaţă”, o înţelegere mecanică a acestora, care nu numai că aminteşte de programele regimurilor, pe drept blamate, din anii treizeci, dar împiedică reflecţia căutătoare, care a înnoit cunoaşterea şi cultura.
A treia provocare este aceea că ne raportăm tot mai mult la piaţa internaţională, la fenomenul ineluctabil al globalizării. Facem, oare, bine că sistăm activităţi şi devenim, ca populaţie a acestei ţări, simpli consumatori, în loc să creăm, chiar în condiţii date, produse competitive (de la agricultură, trecând prin industrie, la cultura înaltă)? Este vizibil că internaţionalizarea sau globalizarea nu ar trebui să paralizeze iniţiative, că nici o ţară înţeleaptă nu procedează aşa şi că nu este bine.
A patra provocare este aceea că, din pricina proastei înţelegeri, de către decidenţi, a profesiunilor şi a culturii, în învăţământul nostru s-a renunţat la pregătirea generală, la educaţie şi la formarea persoanei. Se observă însă prea bine, pe chiar cazul României, că orientarea nepricepută spre “competenţe” a dus la scăderea competenţei profesionale, că fragmentarea aduce dezavantaje pregătirii profesionale.
A cincea provocare este aceea că sporim continuu, la rândul nostru, etajele arhitecturii “ciclurilor de studii”: avem acum bachelor, master, doctorat, studii postdoctorale. Rezultatul paradoxal este acela că tot mai puţini licenţiaţi înţeleg ceea ce se petrece în societate, “analfabetismul social”, fie el şi relativ, crescând, în fapt, continuu şi pe nesimţite.
A şasea provocare este aceea că eurocentrismul s-a prăbuşit, încât Europa însăşi se înţelege mai profund luând în seamă America, Asia, Orientul Apropiat ca experienţe comparabile. Nu ar trebui să lărgim înseşi cadrele vieţii noastre intelectuale, să ne facem comprehensivă înţelegerea culturală?
A şaptea provocare este aceea că România a fost concepută ca Românie a culturii. Ce se poate răspunde astăzi când ţara este condusă de, probabil, cel mai puţin cultivat şi mai corupt grup din istoria ei modernă, în cea mai gravă criză? Formula lui Thomas Mann, din anii treizeci, a accesului la conducere a unui asemenea grup, pare să se verifice din nou, de data aceasta în ţara de la Carpaţi. Trebuie spus simplu: România este sustenabilă doar ca ţară a culturii, a ideilor, a oamenilor devotaţi căutărilor şi valorilor, şi nu drept coadă permanentă a Europei.
La erorile de percepţie, de concepţie şi de abordare ale celor care au răspuns de învăţământ în 2005-2006, erori ale căror urmări se trăiesc astăzi, s-au adăugat măsurile ilegale şi erorile recente ale guvernului. Prin Ordonanţa nr. 34 din 2009, Guvernul României a sistat concursurile pentru posturi didactice în universităţi şi a încălcat legislaţia autonomiei universitare, revenind la măsuri care nu s-au mai practicat din 1985. Reducerile de salarii cu 25%, hotărâte de guvern prin Legea nr. 118, din 30 iunie 2010, tăierea sporurilor au lovit încă o dată şcolile şi universităţile publice.
O antiselecţie a personalului s-a instalat în întreaga administraţie naţională, încât România plăteşte astăzi - cum au observat autorităţi şi publicaţii internaţionale - costurile “incompetenţei” celor care o guvernează. În intervenţiile autorităţilor actuale de la Bucureşti reapar formule compromise istoriceşte, precum devize folosite de Goebbels şi Stalin: “de ce le e frică, nu scapă!”, “vrem sânge proaspăt!”, “vom evalua oamenii după felul în care aplică politica guvernului!”, “remanierea nu se discută, ci se face”, “un ministru nu reacţionează, ci acţionează”, sau teze din arsenalul grupului lui Nae Ionescu din România anilor treizeci: gratuitatea învăţământului este socotită “culpă a democraţiei”, altă culpă fiind, cică, “supraproducţia” de licenţiaţi. Este limpede că în locul unei abordări competente a educaţiei, sincronizată cu timpul de faţă, actualele autorităţi reiau incult şi iresponsabil de mult compromisele formule ale anilor treizeci.
Educaţia din România anilor 2009-2010 permite un bilanţ şi tragerea unor concluzii profunde: a) “descentralizarea”, prin practicarea necugetată a acesteia, a dus la un centralism fără precedent; b) “învăţământul centrat pe elev şi student” a dus la transformarea acestora în simple anexe ale unei birocraţii voluminoase; c) învăţământul orientat spre “formarea de competenţe” a dus, din cauza îngustimii de concepţie şi măsurilor greşite, la scăderea nivelului de calificare; d) reforma curriculară a dus, din cauza nepriceperii şi politizării, la confuzii costisitoare în organizarea învăţământului şi la ineficienţă; e) pretenţia priorităţii educaţiei a dus la deteriorarea bazei financiare a învăţământului; f) aşa-zisa “întinerire a personalului” a dus, din pricina politizării agresive ce se practică, la preluarea funcţiilor de decizie de către persoane incompetente pe scară necunoscută înainte şi la renaşterea categoriei politrucilor; g) deviza intrării unor universităţi româneşti în topul internaţional a dus, în consecinţa amatorismului decidenţilor, la reducerea finanţării, la blocarea posturilor şi la efortul de eliminare a profesorilor performanţi; h) internaţionalizarea a dus, dat fiind caracterul eronat al deciziilor adoptate de guvernanţi, la deteriorarea programelor. Se poate spune: toate devizele utile şi nobile din învăţământul european de azi se malformează, din cauza nepriceperii şi politizării, prin deciziile unei guvernări care reia pe nesimţite clişee scoase din uz ale extremismului de altădată.
Universităţile reprezentative dintr-o ţară oferă avantajul că sunt oglinda stării şi problemelor societăţii respective. De aceea, dificultăţile majore care se întâmpină într-o astfel de universitate sunt, în fapt, mai mult decât ale ei - sunt probleme ale ţării. În acest moment, aidoma evoluţiilor şi căutărilor din Europa, ca universităţi, va trebui să găsim şi în ţara noastră răspunsuri la o seamă de provocări.
Prima provocare este aceea că universităţile europene nu mai sunt, precum la întemeiere, parte a “proiectelor naţionale”. Componentele naţionale, internaţionale, supranaţionale se combină astăzi într-un fel nou. Faţă de ce şi cine sunt chemate universităţile să dea seamă de ceea ce fac? Putem trăi, oare, fără nici un proiect? Este ştiut că pe oameni îi recunoşti după proiectele lor, încât este nevoie de configurarea unui nou proiect major al universităţilor europene.
A doua provocare este aceea că adaptăm universităţile tot mai mult la cerinţele pieţei, dar, după cum se observă pretutindeni, piaţa, luată singură, nu reglează bine orice domeniu. A apărut în cultura de astăzi chiar un “conformism al competenţelor cerute pe piaţă”, o înţelegere mecanică a acestora, care nu numai că aminteşte de programele regimurilor, pe drept blamate, din anii treizeci, dar împiedică reflecţia căutătoare, care a înnoit cunoaşterea şi cultura.
A treia provocare este aceea că ne raportăm tot mai mult la piaţa internaţională, la fenomenul ineluctabil al globalizării. Facem, oare, bine că sistăm activităţi şi devenim, ca populaţie a acestei ţări, simpli consumatori, în loc să creăm, chiar în condiţii date, produse competitive (de la agricultură, trecând prin industrie, la cultura înaltă)? Este vizibil că internaţionalizarea sau globalizarea nu ar trebui să paralizeze iniţiative, că nici o ţară înţeleaptă nu procedează aşa şi că nu este bine.
A patra provocare este aceea că, din pricina proastei înţelegeri, de către decidenţi, a profesiunilor şi a culturii, în învăţământul nostru s-a renunţat la pregătirea generală, la educaţie şi la formarea persoanei. Se observă însă prea bine, pe chiar cazul României, că orientarea nepricepută spre “competenţe” a dus la scăderea competenţei profesionale, că fragmentarea aduce dezavantaje pregătirii profesionale.
A cincea provocare este aceea că sporim continuu, la rândul nostru, etajele arhitecturii “ciclurilor de studii”: avem acum bachelor, master, doctorat, studii postdoctorale. Rezultatul paradoxal este acela că tot mai puţini licenţiaţi înţeleg ceea ce se petrece în societate, “analfabetismul social”, fie el şi relativ, crescând, în fapt, continuu şi pe nesimţite.
A şasea provocare este aceea că eurocentrismul s-a prăbuşit, încât Europa însăşi se înţelege mai profund luând în seamă America, Asia, Orientul Apropiat ca experienţe comparabile. Nu ar trebui să lărgim înseşi cadrele vieţii noastre intelectuale, să ne facem comprehensivă înţelegerea culturală?
A şaptea provocare este aceea că România a fost concepută ca Românie a culturii. Ce se poate răspunde astăzi când ţara este condusă de, probabil, cel mai puţin cultivat şi mai corupt grup din istoria ei modernă, în cea mai gravă criză? Formula lui Thomas Mann, din anii treizeci, a accesului la conducere a unui asemenea grup, pare să se verifice din nou, de data aceasta în ţara de la Carpaţi. Trebuie spus simplu: România este sustenabilă doar ca ţară a culturii, a ideilor, a oamenilor devotaţi căutărilor şi valorilor, şi nu drept coadă permanentă a Europei.
DISTRIBUIE
Comenteaza
