Realpolitik nu crede în Moş Crăciun

Pentru cei care citesc mai mult decât presa tabloidă, neadmiterea României în spaţiul Schengen nu ar trebui să fie o surpriză. Reacţiile venite din cancelariile europene în ultimele luni lăsau ţării noastre speranţe doar în marja diplomatică, dar anunţul scrisorii celor doi miniştri de interne către comisarul european pentru afaceri interne Cecilia Malmström le-a spulberat şi pe acelea.

Mult mai surprinzătoare îmi pare continua lipsă de luciditate a decidenţilor politici de la Bucureşti: nu am întrezărit în declaraţiile vreunuia măcar cea mai mică urmă a unui plan B bine ticluit dinainte, ci doar veşnicile pase de ping-pong cu cuvinte goale, plus o răţoială inutilă a preşedintelui Băsescu, un fel de “ia-l de pe mine, că-l omor!”, la care i s-ar putea lesne răspunde cu sugestia să plimbe puţin ursul.
Senzaţia pregnantă pe care o lasă orice astfel de proces politic complex este că faptele la care are acces publicul prin presă sunt pojghiţa opacă a unor multitudini de chestiuni ascunse, în care sunt implicate atât de multe persoane încât de fiecare dată apar secrete care scapă şi înspre ziarişti. La fel, orice om cu mintea la el ştie bine că relaţiile internaţionale ale statelor sunt guvernate de reguli mutual acceptate, încălcate uneori cu bună ştiinţă, pentru că orice parte aflată în negocieri îşi doreşte maximum de câştig cu minimum de pierderi. E un joc perpetuu, a cărui desfăşurare ajunge să fie cât de cât cunoscută abia după zeci de ani de la petrecerea evenimentelor, de multe ori nici chiar atunci, când oricum faptele nu se mai pot schimba.

De pildă, există date concrete, legate prin deducţii logice, potrivit cărora aderarea României la UE la termen ar fi rămas o utopie dacă privatizarea unor companii strategice, ca Petrom, Distrigaz-urile şi ceva filiale ale distribuitorului de electricitate nu ar fi fost date mai pe degeaba cui trebuia. În acelaşi pachet sau într-altul ar fi intrat şi contractul păgubos cu Bechtel-ul, în urma căruia România s-a ales cu o ţeapă de povestit nepoţilor, iar Clujul cu o centură mai acătării... şi cam cu atât. Am plătit preţul, ne-am ales cu preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu având şansa deosebită de a-şi arunca mâţe moarte peste gardurile palatelor vremelnic păstorite, taman din iatacul Europei. Acum, monedele noastre de schimb au fost găurite sau pur şi simplu nu au fost deloc. CFR Marfă, de care se arătaseră interesaţi germanii, a ajuns o gaură neagră păstrată în continuare în portofoliul statului. Regii asfaltului din Franţa şi Germania par să nu aibă mare “noroc” în lupta pentru contractele autostrăzilor din România, unde apanajul calităţii în construcţia de drumuri a fost adjudecat, prin mişcări subtile din urechi, de băieţii localnici şi deştepţi. Colac peste pupăză, nici reactoarele de la Cernavodă nu vrem să le echipăm cu tehnologia franţuzească a celor de la Areva, aşa încât aţosul preşedinte francez şi-a putut vedea liniştit de războaiele mediatice cu “prietenul strategic” de la Bucureşti.

Schimbarea de macaz a Franţei şi Germaniei a venit la ţanc peste sentimentul general european că prea multele concesii făcute unor state membre care nu-şi văd de treabă pot pune în mare pericol însăşi construcţia europeană, a cărei eventuală prăbuşire ar echivala cu un dezastru pentru fiecare stat membru în parte. Interesul comun european, dar şi cel individual al celor mai multe state membre, este acela de a pune umărul la recăpătarea unei stabilităţi a Uniunii Europene, menţinerea unui sentiment de securitate pentru cetăţenii săi majoritari. Că ne place sau nu, România şi Bulgaria sunt nu doar geografic la periferia UE, ci şi politic, iar deciziile politice precum cea de faţă se iau la centru. Iar pentru vechea Europă, orice schimbare în această paradigmă înseamnă stricarea unui oarecare echilibru, şi aşa foarte instabil.

Ajungem într-un cerc vicios perfect: ansamblul UE şi statele membre luate individual nu pot fi puternice decât simultan; un stat membru stabil şi puternic rămâne aşa doar atâta vreme cât cetăţenii săi cred în forţa lui, inclusiv în interiorul UE; alunecarea frâielor din mâinile puternicilor – de pildă, o nouă concesie făcută zvăpăiaţilor din Balcani, după marele cadou al aderării – ar slăbi mult din statura liderilor politici la nivel local; cum alegerile cele importante se câştigă acasă, prin votul propriilor cetăţeni, atât dl. Sarkozy cât şi d-na. Merkel, precum şi partidele care îi susţin au nevoie de capital şi forţă politică printre cei care se tem – justificat sau nu – de asaltul est-europenilor sau al moldovenilor sau al tăietorilor de capete de origine asiatică. La ei, dar nu şi la noi, real-politika internă s-a suprapus la perfecţiune cu realpolitika europeană. Din acest cerc fatal ieşirea se vede departe, după cum a spus-o mai bine dl. Leonard Orban încă de acum câteva săptămâni, fără să-l bage în seamă cineva: “Dacă e vorba de o amânare, s-ar putea să fie o amânare nu de câteva luni, ci de câţiva ani”.

Revenind la ai noştri, îmi vine să evoc reacţiile pe care le-au avut PDL-iştii, Traian Băsescu, plus minţile odihnite ale opozanţilor, după votul Ridzi: marea lor preocupare era legată de soarta PDL-ului la următoarele alegeri, câte voturi va mai câştiga sau va mai lua cu ghiotura, cum şi dacă va mai intra în parlament, cine şi în ce proporţie se va înfrupta din cadavrul portocaliilor etc. Cum ar veni, rahatul era cât casa, iar consorţii se certau pe telecomandă. E doar un exemplu dintr-un şir uriaş de situaţii în care acţiunea politică este dictată cu ochii în sticla deformatoare a televizorului şi cu urechea ciulită la inepţiile unor specialişti mizerabili în marketing electoral. Întreaga perioadă de pre-aderare la Schengen a fost presărată de o suită de măgării politice cu scop exclusiv electoral. Ponta şi grupul socialiştilor care bagă veseli strâmbe pe la Bruxelles ca să-şi rupă capul duşmanii de la PDL, diplomaţia oficială pregătindu-şi cu mari ifose intelectualiste o glumă de candidatură la preşedinţie, nişte pedelişti veroşi cărora nu le pasă mai departe de oploşirea teşcherelei sponsorilor de partid, tot pentru campania ce va veni, preşedintele Băsescu ce se face că aude tot mai întrerupt semnalele îngrijorate dinspre vest, căutând să-şi îngrijească mai bine de prietenele de tabinet ale fiică-sii celei mici.

Concluzia tristă este alta: dacă versiunea locală a realpolitik impune acţiuni politice complet paralele faţă de cele din statele vechii Europe, asta este pentru că noi înşine, ca masă electorală a politik-ienilor, suntem structural diferiţi de vest-europenii cu voce puternică pe continent. Dacă nu ne place, n-avem decât să creăm o masă critică pentru a schimba paradigma – prin participare şi contestare, nu doar la vot, ci şi între scrutine –, dar istoria ne arată că generaţiile care au naivitatea să creadă în aşa idealuri mor cu ele de gât.