Recitind Darwin (2)

Nu intrăm aici în dezbaterea asupra receptării opusului magnum al lui Darwin. Intr-un fel, această receptare nu are vreo importanţă ştiinţifică.

Mai important este să observăm ceea ce s-a petrecut înăuntrul evoluţionismului de la Darwin încoace. Aici cartea lui Jean Chaline, Quoi de neuf depuis Darwin? La théorie de l’évolution des especes dans tous ces états (Ellipses, Paris, 2006, 480 p.), este lămuritoare.

 

Cu sprijinul geneticii, al biologiei moleculare, al biologiei dezvoltării, al sistematicii actuale şi al paleontologiei, dispunem de o nouă sinteză, în care perechea conceptuală evoluţie – dezvoltare conferă orizontul. Rămân însă de lămurit câteva lucruri, ţinând seama de înţelegerea şi interpretarea teoriei prezentată în Originea speciilor, care au afectat mai ales folosirea ideologică a acestei teorii. Am în vedere trei probleme: originea omului, caracterul descrierii naturii drept competiţie în „lupta pentru existenţă”, şi raportul cu interpretarea florei şi faunei drept creaţie.

 

Cine cunoaşte câtuşi de puţin geneza filosofiei pragmatismului în atmosfera din jurul universităţii Harvard, din jurul lui 1870, îşi aminteşte cât de provocativ a fost resimţită cartea publicată de Charles Darwin acum o sută cincizeci de ani.

In fapt, Originea speciilor a fost resimţită ca o provocare la adresa originii divine a omului, care, la rândul ei, fusese asumată în premisele constituţiilor moderne, mai ales în SUA. Răspunsul la întrebarea privind originea omului nu se lasă redus nicidecum la alternativa evoluţionism – creaţionism , aşa simplificat cum a fost înţeleasă aceasta, căci are implicaţii mult mai vaste şi rafinate în organizarea societăţii şi vieţii oamenilor.

 

Fapt este că în Originea speciilor Darwin nu a vorbit de originea omului decât în treacăt, sugerând, desigur, emergenţa  naturală a speciei umane. El nu a lăsat loc alternativelor, dar nici nu a făcut caz de abordarea sa bazată pe teza mutabilităţii speciilor. Abia ulterior, în contexte intelectuale ce se lasă astăzi precizate detaliat, Darwin a îmbrăţişat teza originii animale a omului.

 

în ceea ce priveşte caracterul descrierii naturii cu ajutorul unor termeni precum „lupta pentru viaţă”, „lupta pentru existenţă”, care aveau să devină hotărâtori în filosofiile vitaliste şi ideologiile de mai târziu, Darwin însuşi, în Originea speciilor, nu a lăsat nici un dubiu. La un moment dat, el arată că „într-o ţară bine populată, selecţia naturală ce acţionează în principal prin concurenţa locuitorilor, nu poate determina gradul lor de perfecţiune sau forţa în lupta pentru viaţă, decât relativ la tipurile de ţări” (p. 267).

 

El nu a absolutizat vreun moment „lupta” vieţii. Peste toate exemplificările ce pot fi extrase din scrierile sale rămâne hotărâtoare mărturisirea sa: ”eu trebuie să remarc faptul că folosesc termenul de luptă pentru existenţă în sens general şi metaforic, ceea ce implică relaţii mutuale de dependenţă ale fiinţelor organizate şi, ceea ce  este mai important, nu numai viaţa individului, ci aptitudinea sa sau reuşita sa în a lăsa urmaşi” (p. 114). In mod evident, Darwin era conştient de dependenţa contextuală a limbajului său, iar filosofic nu a făcut un secret din asumarea tezei celebre a lui Malthus (p.115). Exploatarea ideologică a lui Darwin are premise în Originea speciilor, dar este, totuşi, o operă ulterioară.

 

De multă vreme Darwin este contrapus, cu Originea speciilor, religiilor axate pe teza creaţiei. Se consideră că în această operă Darwin nu a fost preocupat de altceva decât să pună la încercare viziunea asupra lumii ce ne vine din tradiţia iudeo-creştină.

 

Cine citeşte cu atenţie Originea speciilor îşi dă seama că această contrapunere nu are vreo bază solidă. în fapt, Darwin, venind pe cursul cunoscut al unitarienilor, a considerat că „ipoteza după care fiecare specie a fost creată în mod independent” nu serveşte destul doctrina creaţiei şi că, în cadrele deismului, natura se cuvine înţeleasă mai profund. „După părerea mea – scrie Darwin – se pare că ceea ce noi ştim despre legile impuse materiei de Creator se acordă mai bine cu ipoteza că producerea şi extincţia de locuitori trecuţi şi prezenţi ai globului sunt rezultatul cauzelor secundar, al celor care determină naşterea şi moartea individului” (p. 562). în mod evident, Darwin voia să reinterpreteze creaţia.