Cu partidele fie în căutarea unei identităţi, fie îmbrăţişând nume noi, te poţi întreba cu ce vor încerca, rând pe rând fiecare, să convingă un electorat scârbit de acea politică scandaloasă a cărei notă de plată costă urât şi mult: intrarea în Schengen.
Mă uit, pe cât pot de calm, la PNL, partid istoric, trecut peste hiatusul deceniilor de comunism, cu o istorie reconfirmată în societatea românească de după 1989, reconstruit cel puţin în virtutea unui principiu de legitimitate, dar cu un liberalism insuficient valorificat în dinamica politică potenţială a României.
Ca discurs public, PNL îşi asumă (cu un anumit surplus de realitate istorică) o modernizare a României, liberală în esenţă, gravitând în jurul anilor 1848 şi 1866. Ea începe mai devreme, de fapt; dar fie! Mitologiile politice servesc atât timp cât dinamizează gândirea politică, iniţiativa şi confortează identitatea axată pe un model de dezvoltare recognoscibil şi puternic: nicăieri în Europa central-răsăriteană şi de sud-est Liberalismul european nu a prins rădăcini, istoric vorbind, atât de bine ca în România - e un fapt demonstrabil.
O primă transformare a PNL survine după 1918. Brătienii vor trebui să-l diferenţieze de grupările conduse de Maniu şi Mihalache, şi să păstreze o reînnoită distanţă faţă de ideile social-democrate cu care conlucraseră într-un moment de expansiune la început de 1900. Pe atunci, PNL se îndrepta către un social-liberalism suficient de captivant şi promiţător încât să atragă şi nume conservatoare în rândul membrilor. (Din social-liberalism s-a dezvoltat, după câteva zeci de ani, economia socială de piaţă a germanilor de azi.) Metamorfoza propusă de Brătianu nu s-a mai concretizat după 1910: România întreagă se transforma ireversibil la 1919, iar liberalismul românesc urma să aibă nevoie de un deceniu pentru a-şi regăsi, dincolo de reajustările de poziţie pe noua scenă politică, alţi piloni de fundamentare. Cu un Partid Conservator rămas definitiv în istorie, PNL-ul devenea singurul partid viabil de dreapta, asimilând din ideile şi sensibilităţile vechiului rival cu care de altfel colaborase, în două dizidenţe anterioare. Spiritul versat al lui I.G. Duca înţelegea noul PNL fondat pe ordine (creatoare de progres prin stabilitate - idee conservatoare), democraţie (aplicând o generozitate a drepturilor electorale care rivaliza cu promisiunile de stânga), naţionalism (altă idee de sorginte conservatoare) şi armonie socială (remanenţă a social-liberalismului de la 1900).
Cu excepţia preluării identităţii reconstitutive a PNL-ului istoric (aproape ca şi FDP-ul german născut din cenuşa fertilă a liberalismului german din Republica de la Weimar), PNL-ul de azi a rămas să-şi definească, mai convingător, liberalismul. Despre ce e vorba, până la urmă? Liberalism românesc, sau liberalism în România? Deosebirea e de substanţă. Ce rămâne valabil? Principiile de la 1848, de la 1900, de la 1930? Mai constituie acest patrimoniu istoric un reper, sau e doar un pachet de fotografii de familie expediat în podul politicii actuale? Ori doreşte noul PNL să ofere societăţii româneşti un liberalism flexibil şi spectaculos ca şi cel drag Britaniei thatcherite şi Wall-Street-ului sub Reagan?...
Atât timp cât nu îşi trăieşte concret una din identităţi, PNL are şanse diminuate de a strânge în jurul său Dreapta, aşa cum şi-ar dori-o (mă refer la Dreapta de calitate); aceasta fie măcar pentru că un PDL vrea să ilustreze, prin intelectualii partidului, o potenţială creştin-democraţie, atrăgătoare şi ea (în mod obiectiv) pentru cei favorabili Dreptei. PNL-ul istoric şi-a dobândit în timp statura - devenind general reprezentativ pentru modernitatea românească - şi pentru că s-a ataşat de valori care contribuiau la consolidarea statului de la 1919: deschidere şi conlucrare cu Occidentul marilor puteri, asumarea unui model de civilizaţie, urbanitate, industrializare, ş.a.
Ceea ce, pare-mi-se, ar servi pe viitor PNL-ul ar fi o reevaluare publică a liberalismului profesat: ce fel de liberalism, şi pe cine reprezintă în această societate? Numele politice remanente din anii '30 fac onoare şi dau continuitate; captarea exilului şi a diasporei e un alt succes; dar cum leagă, credibil, moştenirea istorică a PNL de realităţile României de azi? În niciun caz înfundând partidul în opoziţii personalizate, ignorându-şi tocmai ideile fundamentale prin care poate convinge şi atrage simpatizanţi energici, valori prin care, cu exerciţiu şi rafinament, Liberalismul românesc, bogat în semnificaţii şi patrimoniu, se poate transforma într-un "brand aspiraţional". Aici stă potenţialul de reconfigurare. Pentru că un partid - oricare ar fi el - este o idee, apoi este o cultură; ajunsă la putere, ea produce civilizaţie, veritabilă: dovadă îmi stă Germania reînnoită după 1949. Iar câteva milioane bune de români aşteaptă exact acest lucru: civilizaţie.
