Referendum pentru demiterea lui Sandu

Un bun al nostru. O bucurie unică a unor oameni care nu mai cred în minunile politicienilor. Dar pentru că şi fotbalul e politică, lucrurile par să semene tot mai mult. Păcat că în cazul naţionalei şi a Federaţiei Române de Fotbal nu funcţionează instituţia referendumului de demitere. A lui Mircea Sandu.

Mulţi i-au pus în boxa acuzaţilor pe jucători, dar nu e vina celor selecţionaţi. Dacă m-ar convoca pe mine, aş merge şi eu. Aş fi onorat. Ştiu că nu-s în stare. Dar dacă mă creditează alţii, de ce nu? Aşa e şi cu băieţii ăştia de tristă amintire de la meciul cu Olanda. Ei, săracii, ar vrea. Dar atâta pot.

Ca să citez un prieten bun, suporter vechi al naţionalei, nu doar din faţa televizorului, ci prezent în tribune la multe meciuri ale României, noi avem jucători specializaţi. Ei sunt exclusiv "fotbalişti de naţională". Pentru că la cluburi nu joacă. Gen Costel Pantilimon. Portarul de la Manchester City joacă doar în Cupa Angliei câte 2-3 meciuri pe an, dar la naţională e prezent constant. Vă daţi seama că golurile primite în disputa cu Olanda sunt nesemnificative în palmaresul alb pe care îl are portarul plecat de la Timişoara. A luat şi el patru boabe acum, în rest e invincibil. Ce-i drept, pe tuşă. Cum să ne supărăm pe nefericiţii ăştia care joacă ce pot? Problema cred că ţine de selecţie. De cine e antrenorul naţionalei. În partida cu Olanda am văzut aşa: pe banca batavilor stăteau Luis van Gaal, Danny Blind şi Patrick Kluivert; pe a României, Victor Piţurcă, Eugen Neagoe, Gabriel Boldici şi Florin Marin. Adică de-o parte erau legende, capitole importante din istoria recentă a fotbalului de pe continent, în vreme ce dincoace erau nişte noname-uri. Nişte nimeni. Chiar şi pentru fotbalul românesc. Asta spune totul. În vreme ce la olandezi, în ultimii ani, printre selecţioneri s-au mai numărat Van Basten, Guus Hiddink, la italieni de exemplu antrenori ca Cesare Prandelli, Marcelo Lippi sau Roberto Donadoni, noi am avut în ultimii 10 ani pe lângă ne-selecţionerul Piţi, pe generalul "caşchetă" Anghel Iordănescu şi pe copia palidă a tatălui său, Răzvan Lucescu. Deşi am fi avut opţiuni de 185 de ori mai bune: Lucescu senior, Dan Petrescu sau Loti Boloni. De ce nu au fost alţi antrenori? Pentru că aşa a vrut preşedintele FRF, Mircea Sandu. Pur şi simplu, din motivul ăsta, cred că Sandu nu ţine cu naţionala României. "Naşul". Omul care la fel ca un veritabil lider comunist nu se mai dă dus din fruntea federaţiei. Aşteaptă finalul mandatului din 2014, atunci când va aduna atâţia ani în fruntea fotbalului din România cât Ceauşescu în fruntea ţării. Creştineşte, raţional, în niciun caz nu-i doresc acelaşi sfârşit ca şi dictatorului. Dimpotrivă. Numai sănătate. Să se joace cu nepoţii. În schimb îi doresc încheierea cât mai rapidă a mandatului de preşedinte al unei federaţii cu un fotbal la pământ şi cu o naţională care mai trăieşte din amintirile recente ale Gerneraţiei de aur. Dacă ar fi un referendum pentru demiterea şefului FRF, atunci aş vota DA. Mă şi gândesc la sloganul posibil al suporterilor fotbalului românesc: "Mircea Sandu, pentru noi, e Traian Băsescu doi".

Am început să iubesc naţionala de când am văzut-o prima dată, la Sibiu, într-un amical cu Italia. 1-0 pentru noi. Gol, Sabău. Pentru un copil de 8 ani, a fost o bucurie imensă şi o dragoste la prima vedere care nu s-a pierdut nici azi. Eu am avut noroc. Selecţioner era nea Imi, iar în echipă jucau Hagi, Misa Klein sau Dan Petrescu.

Azi, un copil de 8 ani nu mai are un asemenea noroc.