E vorba de întâlnirea anuală de la Davos-Klosters, în Elveţia, unde România e inexistentă. Într-un peisaj alpin senin, peste 2000 de lideri politici, economici, sociali, culturali şi religioşi se întâlnesc într-un summit global de excepţie. România e de negăsit după 1997: cea mai vie expresie a dezinteresului faţă de o ţară care nu şi-a depăşit absenţa acută de leadership politic.
În sfertul de secol trecut de la 1989 s-au cumulat destule pentru ca o retrospectivă să devină o necesitate cu rol comparativ. În mijlocul tevaturii electorale şi a ofertelor derizorii, deceniile recent apuse capătă aproape un rang. Plusurile şi avansurile de atunci se văd pentru că au lăsat o amprentă solidă. Cel invitat la Davos, în ianuarie 1997, era Emil Constantinescu. Invitaţia venise de la fondatorul Forumului Economic Mondial dintr-o simpatie post-electorală; abia atunci România părea că se alăturase ţărilor din Europa central-răsăriteană în care democraţia funcţiona. Părea.
Există în urma istorică lasată de Emil Constantinescu o neîmplinire pe care unii vor să o observe cu o încăpăţânare mai acută decât punctele pozitive (destule şi fiabile, dar ignorate cu sfidarea celui acru şi indiferent la argumentele contextuale). Caut să-nţeleg de ce trec înainte zilele negre ale austerităţii, ‘terapia de şoc', instabilitatea guvernărilor, scandalurile politice şi economice (pălind în faţa celor din a doua jumătate a anilor 2000), mineriada lui 1999 (moştenită din politica iliesciană), şi de ce normalitatea unei evoluţii pro-europene e retuşată în sens negativ de memoria publică. (Să mă mai mir, totuşi? N-au fost atâtea alte guvernări potopite de propagandă negativă dusă la iraţional?)
În noiembrie 1996 devenea şef de Stat într-o Românie întârziată faţă de vecinii ei vestici; al unei naţiuni frustrate de neîncrederea cu care o privea Apusul, ocolind-o sceptic şi reticent. (În şase ani după 1990, Ungaria atrăsese 13 miliarde $ investiţii străine; România, doar două, la o populaţie dublă. Decalajele au rămas şi azi irecuperabile.) Patru ani mai târziu însă - oricâte tuşe viguros de negre ar ţine să adauge obstinaţii (dezamăgiţii, supăraţii, revoltaţii, neîmpăcaţii) - perioada 1996-2000 schimbase România, înrădăcinând direcţii şi mize cu fruct actual.
Dând la o parte ceaţa scandalurilor publice rămâi totuşi cu rezultate. A fost greu, aspru şi complicat, dar - în vremuri mult mai sensibile decât azi - am evitat a sfârşi într-o zonă cenuşie ca Ucraina sau în fundătura economică a Bulgariei. Cu costul acestor încrâncenate nemulţumiri - rămase în memoria publică -, trebuia pus capăt unei economii devorate de neperformante subsidii. Datorii externe plătite (cu efort), un sistem bancar corectat (urmare a falimentelor-tun meşterite înainte de noiembrie 1996), rezerve valutare multiplicate de aproape cinci ori, închiderea a vreo 30 de mari companii de stat, nerentabile, reforma întreprinsă în minerit (domeniu sensibil pentru economiile europene, în care şi Thatcher sau Mitterrand riscaseră împotmolirea); un proces de privatizare deschis larg, cu riscuri variind între succesul Dacia şi controversele CRP-Petrom-Rompetrol. Istoriceşte, faptul că-n toată această transformare diverşi surferi de oportunităţi pe marginea legalităţii au găsit mana cerească, e un lucru care - după 20 de ani de tranziţie în Europa central-răsăriteană şi-n ex-URSS - ar trebui ştiut că s-a întâmplat peste tot: şi-n Franţa Consulară sau a Restauraţiei, şi-n epoca privatizătilor Thatcher. Dezmembrarea şi metamorfozele unui regim politic fac să cadă fărămituri; cei care profită nu vor sta niciodată pe margine. Nu e o scuză, e legea naturii. Privatizarea în forme reale, restituiri de proprietăţi (act legitim, cu valoare simbolică şi care augmenta proprietatea privată generând capital în România), crearea CNSAS, legea deconspirării securităţii, asaltul din primele luni ale lui 1997 împotriva corupţiei, recuperând la buget aproape 1 miliard $, toate au fost: şi s-au dus, aproape uitate. Vrerea de recuperare a credibilităţii, insistând pe cooperarea cu Europa apuseană şi America de Nord, ţinea de o valorificare a dimensiunii şi poziţionării României într-un cadru de solidaritate eco-politică şi militară la care naţiunea tânjea de peste 50 de ani. Legătura cu singura superputere reală a lumii - supralicitată cu exces de vervă de către rezidentul Cotroceniului de azi -, e începută în '96-2000.
Cultura dispunea de buget generos; intelectualitatea se manifesta cu încredere; Casa Regală era readusă pe scena publică; începeau primele episoade de colaborare cu Casa Regală Britanică; iar vizitei Papei Ioan Paul al II-lea (primul într-o ţară orthodoxă) marca un neaşteptat, dar unic eveniment în istoria Creştinismului.
Era mult şi puţin. Dar era mai multă tragere de inimă fiindcă exista mai multă speranţă: n-ai fi crezut că partidele vor coborî, mai târziu, în hârdaiele cu jeg în care zac acum. Cum să-l vezi pe Constantinescu în lumina ultimilor 14 ani? Ca fiind unul care-ncerca să evite intrarea pe făgaşul imaginii politicianului român îmbogăţit din trafic de influenţă, din afaceri dosnice, cu "prieteni unde trebuie", ciugulind cu profit legea şi depăşindu-i marginile? Personaj cu o anumită voinţă? Un naiv, marele Naiv al anilor '90? Trebuia să fi fost mai autoritar pentru a stăpâni o dezorganizare guvernamentală care a surpat, în cele din urmă, din zeci de alte motive, unul din partidele istorice ale României? A fost preşedinţia lui mai stăpânită de ideea de moderaţie, şi prin aceasta profund incompatibilă cu tulburii ani '90 unde legea se făcea prin topor şi scandal?... Răspunsuri nu vin decât în timp, date ponderat şi cu mai multă justeţe decât patimă. Dar nu ştiu de ce cred că vremea lor e totuşi cam departe.
