Nu altcineva decât Helmut Schmidt arăta (deja în Die Mächte der Zukunft..., 2006) că, neavând politică externă elaborată, Europa nu are cum să acționeze profilat și nu poate, de pildă, să lege Rusia de propria evoluție. Un consilier de stat francez semnala că pericolul în Europa nu îl constituie atât recesiunea, cât "recesiunea fără sfârșit"(originată în îndatorare publică, a cărei abordare se ocolește încă) și inerție. Zilele trecute, fostul cancelar al Germaniei federale afirma că perspectivele Europei nu sunt deloc generoase.
Nu insist asupra imaginii în afară. În optici americane, în Europa renasc demoni ai trecutului. În optici chineze, există țări europene, precum Germania, Franța, Anglia, dar mai mult nominal Europa unită. În optici israeliene, Europa nu și-a lămurit până la capăt istoria. În optici islamice, Europa revine în poziția de margine a unei lumi ce are centrul între Rabat și Djakarta. Într-o optică răspîndită, europenii trec anevoie dincolo de retorica valorilor istorice.
Nu se poate pune orice pe umerii noii distribuții geopolitice, rezultată din consolidarea supraputerii hegemonice a SUA și ascensiunea Chinei la rangul de supraputere. Acestea două sunt de importanță majoră, desigur. Dar, înainte de a pierde competiții și poziții în lume, Europa se confruntă cu restanțe interne ce-și așteaptă rezolvarea și cu nevoia tot mai resimțită a unei schimbări profunde.
Bunăoară, declinul demografic antrenează dificultăți ce nu se depășesc profitând de noua migrație a popoarelor. Mulți imigranți - se vede bine în recentele explozii teroriste de la Paris și Copenhaga - s-au adaptat, dar nu s-au integrat în valorile europene. Criza de lideri, ca urmare a unei selecții fără repere, străpunge toți porii vieții europene. Reducerea democrației la o tehnică de alegere periodică a reprezentanților demotivează cetățenii. Discrepanțele sociale înaintează nestigherit - cum avertizează al doilea om al Vaticanului. Însuflețitoarea reformă a educației, pornită prin declarațiile de la Bologna (1999) și Florența (2000), a fost preluată de ideologia neoliberalismului și dusă într-o înfundătură, din care nu se găsește ieșirea. Rezultat al sintezei Ierusalim, Atena, Roma, Europa (așa cum s-a observat în sterila discuție asupra Constituției și evoluția ulterioară) nu mai abordează creativ religia, în vreme ce înăuntrul ei sporesc solitudinea, corupția și violența. Europa are dezbateri și personalități capabile să dea soluții, dar autismul se extinde, pe fondul cultivării unui nou conformism.
Chiar europenii lucizi acuză situația. Unul dintre cei mai calificați istorici ai contemporaneității, Niall Ferguson (The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economics Die, 2012), vorbește de "marea degenerare", referindu-se mai ales la "economia darwiniană" și la reglementările de drept: nu mai există drept, ci dreptul aparatului juridic. Putem extinde justificat evaluarea: nu mai este politică rezultată din dezbaterea cetățenilor maturi, ci politică a garniturilor de activiști ce ajung să pună mâna pe decizii. Aș adăuga: nu mai este dezbaterea matură a soluțiilor la chestiuni de interes comun, căci s-a intrat într-o "societate darwiniană" ce și-a pierdut busola.
Nu dau rezultate opticile fragmentare și statisticile creșterilor epidermice, căci este nevoie de analiză cuprinzătoare și de viziuni. Elementarismul propagandistic și optimismul de serviciu întreținut de birocrații sunt, de la început, contraproductive. Europa are cea mai pregnantă eflorescență a diagnozelor alarmante - date de economiști, sociologi, istorici, filosofi, teologi, psihologi dintre cei mai calificați. S-a intrat - argumentează aceștia - în "societatea vidului valorilor" (Lipovetski), "societatea cinică" (Sloterdijk) "societatea riscului" (Beck), "societatea invizibilă" (Innerarity), "societatea minciunii" (Reinhardt), "societatea indiferenței" (Slama), "societatea infantilizată" (Viatteau), "societatea narcisică" (Maaz). Nu se poate tăgădui că aceste diagnoze au de a face cu date ale realității. Ele dau seama, fie și parțial, de ceea ce se petrece. Deja în 2009, am căutat să captez întreaga situație sub conceptul "societății nesigure".
Ce este de făcut? Vechea Comisie Europeană a optat pentru extindere. Astăzi este aproape evident că extinderea în detrimentul integrării nu dă rezultate. Fără pregătiri minuțioase, extinderile periclitează întreaga construcție. În fapt, cum se vede cu ochiul liber, unele țări din Europa Centrală și Răsăriteană recurg la soluții (energie, credite, piețe etc.) pe cont propriu. Grecia nu va putea funcționa dacă i se contingentează strict producția. În alte țări, (Marea Britanie, Spania, Italia etc.) sunt considerabile forțe centrifuge. Dincoace de toate, corsetul a fost pus prea sus și duce la neajunsuri. Toate țin, poate, de contexte locale, dar nu se mai pot rezolva decât în cadrul Uniunii, printr-o restructurare lăuntrică.
Situația romilor în Europa rămâne critică. Neîndoielnic, s-au făcut pași în unele țări. Altele au transferat, însă, chestiunea, socotind-o „a Europei". În această situație, trebuie spus că romii sunt cetățeni ca oricare ceilalți, iar situația lor este în răspunderea țării respective. Nu are acoperire juridică afirmația că problema romilor este „europeană", înainte de a asuma că romii sunt cetățeni ca oricare alții ai statului respectiv. Nu este altă soluție practică decât cea care începe cu rezolvări din partea statelor ce au populație romă. Soluția rămâne mereu insuficientă, dacă nu se ia în seamă aspectul crucial: integrarea romilor în educație și sprijinirea lor pentru a-și forma propria reprezentare. Altfel, manipularea romilor va continua, iar exasperarea față de acțiunile unora va avea consecințe.
Așa cum denotă atacurile teroriste recente, de la Paris și Copenhaga, ce se pot oricând repeat, antisemitismul european nu a intrat în muzeu. Acesta este însă de un fel nou, sub cel puțin trei aspecte. Grație declarației de la Seelisberg (1947) a Bisericilor, rezoluțiilor Vatican II (1965) și declarațiilor Bisericilor din Franța și Germania, nu mai avem un antisemitism teologic; a rămas, însă, unul al ignoranței în materie de religie și de istorie a religiei europene. Nu mai avem un antisemitism rasial, căci genetica a atestat convingător, la rândul ei, că natura umană este unitară; dar continuă unul al invidiei agresive. Nu mai este un antisemitism legat de prezența evreilor, căci, din nefericire, în multe locuri din Europa, ei au fost distruși de Shoah, din altele au emigrat; dar este larg antisemitismul datorat confuziilor istorice și necunoașterii complicatei istorii a Orientului Mijlociu.
Spus direct, Europa nu-și va putea etala forța competitivă câtă vreme antisemitismului nu-i află antidotul. Ar trebui înțeles că antisemitismul nu este o problemă a evreilor, cum cred naivii, nici măcar o problemă pentru Europa, cum susțin falși sfătuitori. Antisemitismul este o problemă pe care Europa o are în raport cu ea însăși și cultura proprie.
Nu aduce nici un avantaj plecarea evreilor, încât este de înțeles pledoaria Germaniei postbelice ca evreii să revină și insistența Franței, din lunile recente, ca evreii să nu plece. Pentru oamenii lucizi, lecțiile istoriei sunt univoce. Declinul Spaniei, când evreii au fost alungați, provincializarea Pragăi, când au fost persecutați, prăbușirea Germaniei, când au fost loviți, succesul SUA, când au fost salvați, grija Chinei de cooperări extinse cu evreii și multe altele, probează, direct și indirect, fecunditatea singulară a simbiozelor cu o cultură străveche.
Este de observat că, odată puse pe direcția integrării europene, pentru diferitele țări soluția nu este mai puțină integrare. Intrarea în Uniunea Europeană a adus neîndoielnic avantaje fiecărei țări. Se greșește, însă, dacă se crede că s-a ajuns la capătul drumului. Știm ce prevăd tratatele Uniunii, știm ce acorduri s-au semnat. Mai știm că țări, ca, de pildă, România, doritoare să intre cât mai repede în Uniune, au negociat prost capitolele (industriile, agricultura, transporturile etc.), au valorificat slab oportunitățile și trăiesc astăzi consecințele.
Peste toate, însă, unele probleme au rămas nerezolvate până astăzi și au devenit adevărate răni, pe care politicile neoliberale, luate greșit ca ceva de la sine înțeles, le agravează. De pildă, unele țări nu și-au mai dezvoltat producția agricolă dintr-o eroare de viziune istorică. Fiind apoi inundate de produsele altor agriculturi, aceste țări, având o mare parte a populației în rural, ce contribuie relativ puțin atât la generarea, cât și la folosirea bogăției, trec prin mari dificultăți. Alt exemplu este acela că unele țări, în locul unei restructurări profunde, și-au lichidat neprecaut propria industrie și au ajuns la recordul istoric negativ în materie de ocupare a forței de muncă. Orașele multor regiuni din Europa sunt pline de șomeri, cu urmările de rigoare.
Încă un exemplu, mulți absolvenți au intrat în migrația internațională a calificărilor, sub iluzia că așa este normal. Este normală mobilitatea internațională, dar este discutabilă migrația. Cel puțin din motivul că o țară nu are cum să se dezvolte dacă partea ei calificată o părăsește. O îngrijorătoare degradare a profesiunilor lovește deja din plin unele țări și atestă încă o dată că devalizarea nu aduce dezvoltare. Peste toate, se resimte acut nevoia de investiții, care, totuși, nu vin, sau vin prea puțin. Nici slaba infrastructură și corupția, care sunt invocate frecvent drept cauze ale scăderii interesului de a investi, nu se combat cu mai puțină dezvoltare, ci cu mai multă.
Extinderea cu orice preț costă și în planul echilibrului geopolitic. Cum spun experții francezi, germani și italieni, un acord cu Rusia trebuie urmărit. Privind mai larg lucrurile, se poate spune că, într-o epocă în care amenințările terorismului se întețesc, iar acesta a pus mâna pe arme sofisticate și este departe de a mai fi doar islamist, așadar într-o astfel de epocă, este nevoie de alianța Uniunea Europeană, SUA, Rusia, China și alte țări, nu de scindări. Ar trebui înțeles că lucrurile nu pot fi abordate cu succes nici din perspectiva părții care a pierdut în 1989, dar nici din perspectiva celei care a trebuit învinsă, cu cea mai largă coaliție din istorie, în 1945! Europa are nevoie perceptibilă de abordări evadate din clișee, cu idei noi, capabile să preia schimbarea lumii înăuntrul căreia trăim.
Sunt de părere că putem da un răspuns neuzat la problemele de astăzi, observând, mai întâi, că s-au confirmat, din păcate, trei anticipări ale evoluției Europei. Max Weber a prevenit că o "carcasă, tare ca oțelul, a supunerii" se instalează prin "birocratizarea" adusă de împletirea dintre valorificarea investițiilor și aplicarea științelor în producție. Max Horkheimer și Adorno au arătat că iluminismul culminează, aparent paradoxal, cu dominația "obiectivului orb" - a unor realități luate necugetat ca definitive. Henry de Lubac a observat că umanismul european, renunțând la transcendență, trece în contrarul său. Ca rezultat, acele crize din care s-a născut, în reacție, proiectul postbelic al Europei unite s-au transferat pe nesimțite dincoace de realizările desigur epocale ale Uniunii Europene și continuă să târască oamenii după ele.
Cu o singură măsură, oricare ar fi aceea, nu se reușește să se facă față noilor crize - ale economiei, ale democrației, ale instituțiilor, ale motivației, ale creativității - din spațiul european. Eu susțin că sunt trei chestiuni ce se cer abordate cu soluții, ca preambul al abordării celorlalte.
Este vorba de birocratizare, de selecția personalului și de alegeri.
Birocrația a atins, în Europa, dimensiuni ce ne permit să ne întrebăm dacă nu cumva problema profundă nu este "statul social", cum se grăbește să postuleze o dreaptă politică de mult prăfuită, sau "criza", cum perorează noii oportuniști. Mari resurse ale Europei sunt irosite sau zac nefolosite ca urmare a birocrației. Tocmai aceasta distribuie interpretări ce deturnează atenția spre altceva - "concurența internațională", "statul social", criza modernității" - spre a nu fie deranjată. Sunt prea mari avantajele oferite în Europa actuală birocrației, în detrimentul inovației, pentru ca birocrația să nu caute să-și conserve pozițiile. Nu doar în anumite regimuri, ci în întreaga eră a globalizării, debirocratizarea este izbăvitoare.
De la Bruxelles se așteaptă soluții mai clarvăzătoare decât cele pe care și le poate da o țară, dar așteptarea este rareori confirmată. Un istoric reputat remarca faptul că Europa este încă scena unor mari dezbateri relative la situația și soarta ei, dar autoritățile nu se lasă interesate. Mai grav, țările trimit la Bruxelles, cu rare excepții, personal de mâna a doua sau mai rău (până la recordul stabilit, se pare, de România, care trimite fiice, soții, nepoți, etc.). Nu cumva este adevărat refrenul scăderii anvergurii liderilor, sau măcar ceea ce Habermas semnala cu ani în urmă, într-un discurs în Parlamentul Spaniei, anume, că devine chestionabil calibrul decidenților? Nu cumva, adaug, democrația oligarhică a devenit din nou contagioasă și duce lucrurile pe direcții înfundate?
Alegerile libere sunt mecanismul natural pentru a stabili reprezentanții. Ele au loc conform procedurilor. Totul se desfășoară, ne spun raportările existente, după reguli democratice. Numai că, așa cum se observă lesne, probleme majore nu se rezolvă, crizele nu se depășesc, iar oamenii se retrag încă o dată în viața privată. Ar trebui distins între semnificația funcțională a alegerilor - aceea de a da o majoritate - și semnificația deliberativă - aceea de a forma un mesaj și de a-l include în voința politică. Europa depinde de vitalitatea democrației ei, dar democrația nu este viguroasă decât atunci când votanții sunt convinși că votul lor se regăsește în voința comunității, pe care democrația își propune totdeauna să-l formeze.
În mod perceptibil, Europa s-a "încurcat", din nou, în produsele ei istorice - diferențierea și raționalizarea activităților, extinderea orizonturilor de acțiune - și a ajuns la un soi de narcisism modernist (unii îl numesc endism), la conformism și pesimism. De aici ieșirea nu este nicidecum în trecut. Nici nostalgia Evului Mediu, la care ne îndemna de Bonald și o cultivă acum moraliști rătăciți, nici noul păgânism, la care încurajează Nietzsche și epigonii săi actuali, nici refugiul în interioritate, pe care ni-l propun Kierkegaard și intelectuali obosiți de astăzi, nici acțiunea directă, pe care ne-o recomandau Sorell și tânărul Lukacs nu sunt soluții. Depindem, de fapt, de instituții, care depind, la rândul lor, de democrație, iar democrația de democrați. Nu este posibilă democrație decât acolo unde există democrați - adică oameni care nu numai că merg la vot, dar care reacționează apărându-și opinia, cu sinceritate, demnitate și curaj, și căutând să o promoveze.
Între timp, Europa a fost cucerită de noul conformism. Se crede că, deoarece avem alegeri libere, avem democrație. Și că opinia alternativă trebuie să aștepte alegerile viitoare. Acest conformism erodează Europa și o obstacolează din interior. Democrația presupune, desigur, alegeri libere și are, prin natura lucrurilor, un aspect cantitativ. Dar de aici nu rezultă că democrațiile exercitate "aritmetic" - de la Varșovia (unde s-a încercat, cu ani în urmă, marginalizarea în forță a lui Walesa, Mazowiezki, Gyeremek etc.), București (unde se adoptau pe bandă rulantă legi organice fără dezbatere parlamentară) sau Budapesta (unde se căuta perpetuarea la guvernare reducând libertatea cuvântului) - au vreo legitimitate când adoptă măsuri de limitare a alternativelor. O democrație ce admite că și unul singur poate avea dreptate și pune în discuție publică argumentele acestuia - o asemenea democrație trebuie recuperată în Europa. În fapt, tocmai acea democrație, instituționalizată sau nu, a creat Europa. De ea depinde revenirea Europei la statutul de putere inspiratoare prin înseși principiile organizării proprii, pe care l-a întruchipat atunci când imprima direcția fecundă a istoriei.
