Spunând aceasta, nu diminuăm importanţa analizelor financiare şi a abordărilor economice. Mai cu seamă la noi – unde tendinţa de a topi în vorbe lucrurile şi de a înlocui economiştii cu ingineri, juriştii cu administratori şi pe toţi cu o mână de activişti nepricepuţi, este mai puternică decât în alte ţări – nu este ieşire din criză fără competente analize financiare şi serioase abordări economice. Importanţa acestor abordări este de reliefat o dată în plus, în condiţiile asimilării inculte, din trecut şi de astăzi, a macroeconomiei cu economia politică şi a acesteia din urmă cu ideologia. Această asimilare a făcut ca economia politică, o disciplină esenţială pentru cunoaşterea societăţii moderne, botezată ca atare, cum se ştie, de scepticul David Hume, să fie neglijată.
Cea mai temeinicã abordare economicã a crizei din 2008-2009, cea din SUA, semnaleazã însã revenirea explicitã de la analize financiare la abordãri economice şi, în particular, la macroeconomie. Scrierile lui Paul Krugman, Josef Stieglitz, George Cooper sunt elocvente în acest sens. De fapt, pe calea relansãrii macroeconomiei, ne întoarcem, în cercetãrile de astãzi, la întrebãrile cuprinzãtoare privind funcţionarea societãţii moderne înseşi.
Nu se poate înţelege funcţionarea societãţii moderne, în raport cu care se abordeazã tot mai mult criza actualã, fãrã istorie. Max Weber, care a cercetat mai intens ca oricine modernitatea, şi-a dat seama de indispensabilitatea abordãrii istorice, iar cãrţile sale cele mai cunoscute- Etica protestantã şi spiritul capitalismului şi Economie şi societate- sunt probe concludente. în orice caz, criza începutã în 2008 ne pretinde sã ne actualizãm cunoştinţele de istorie şi sã ne activãm reflecţia macroeconomicã şi chiar filosofarea asupra istoriei.
Hegel, personalitatea care a inaugurat discursul filosofic asupra societãţii moderne, a deschis şi reflecţia asupra crizei (sau, mai bine spus, asupra crizelor) modernitãţii.
Hegel a avut intuiţii puternice şi conceptualizãri care s-au confirmat. Este destul sã ne adresãm Prelegerilor de filosofie a istoriei ale celebrului filosof, prelegeri pe care Filosofia dreptului şi Filosofia spiritului le întãresc.
Hegel a înţeles profund ceea ce s-a petrecut odatã cu adoptarea constituţiilor moderne bazate pe recunoaşterea de libertãţi individuale şi drepturi cetãţeneşti inalienabile: trecerea la o altã societate, “modernã”, cu o procedurã nouã de legitimare a “voinţei politice”. El vorbeşte, în Prelegeri de filosofia istoriei, despre “timpul nostru” (p. 37 din ediţia în românã), fiind conştient cã este vorba despre o societate diferitã, de “lumea modernã” (p. 41). Aceasta este lumea în care “omul, în puterea sa subiectivã, se simte acum stãpân în naturã faţã de lucrurile exterioare, ştiindu-se liber pe sine şi deci câştigând astfel un drept absolut pentru sine” (p. 386). Hegel observa: “Dacã în mod obişnuit istoria pare sã se prezinte ca o luptã între pasiuni, ea a devenit azi, deşi pasiunile nu lipsesc, pe de o parte, precumpãnitor luptã între idei ce vor sã se justifice, pe de altã parte, luptã între pasiuni şi interese subiective, având în esenţã doar titlul unor asemenea justificãri mai înalte” (p. 37).
Societatea modernã este descrisã de autorul Stiinţei logicii ca societate în care a triumfat – în ştiinţe, în drept, în viaţa spiritualã – o altã interpretare a lumii, o “raţiune” aparte, care o va caracteriza, de altfel. “Criteriul absolut faţã de orice autoritate a credinţei religioase, a legilor pozitive, a dreptului şi îndeosebi a dreptului public era acum ca spiritul însuşi, în liberã prezenţã “sã le pãtrundã conţinutul” (p. 408). Societatea modernã stã, în fapt, pe ceea ce rezultã, ca “voinţã generalã”, din mulţimea “voinţelor singulare”. “Statul” (care la Hegel este mai mult decât “statul” din tradiţia anglo-saxonã şi din conceptualizãrile actuale) exprimã aceastã situaţie.
Prin aşezarea statului (a “voinţei politice”) pe temelia conştiinţei şi voinţei celor implicaţi se face un pas nou, mare, în istorie, dar se şi deschide cursul unei lumi a crizelor. Hegel localizeazã criza societãţii moderne în sfera politicii: “voinţa celor mulţi rãstoarnã ministerul, iar opoziţia de pânã atunci îi ia locul; dar aceasta, odatã ajunsã în guvern, îi are din nou pe cei mulţi contra ei. Astfel, agitaţia şi neliniştea se ţin lanţ. Aceastã ciocnire, acest mod, aceastã problemã este cea în care se aflã istoria acum şi ei îi revine menirea sã o rezolve în timpurile viitoare” (p. 417). Societatea modernã este astfel destinatã sã fie în crizã politicã practic continuã.
Ernst Wolfgang Böckenförde (Recht, Staat, Freiheit, 1991) a arãtat concludent cã Hegel a conceput un “liant” al organismului politic modern, care este mereu ameninţat de fragmentare şi de crize, în sfera religiei, iar Jürgen Habermas (Der philosophische Diskurs der Moderne, 1985) a reconstituit succesiunea filosoficã (Nietzsche, Heidegger, Foucault, Derrida, Horkheimer, Adorno şi alţii) a abordãrii societãţii moderne drept potenţial de crizã. Voi urma o altã rutã, cãutând sã stabilesc “crizele” care ne permit sã înţelegem ceea ce se petrece din 2008 încoace.
