Cine a citit destule documente din anii dictaturii naziste în Germania ştie cât de detestat a fost doctoraşul care a umplut acea ţară minunată cu o asurzitoare şi insidioasă vorbărie, până şi de cei din cercul puterii naţional-socialiste. Alfred Rosenberg (vezi Das politische Tagenbuch Alfred Rosenbergs 1934-35 und 1939-40, DTV, 1964, p. 37) ironiza “lipsa de conţinut” şi “maniera plată” a intervenţiilor propagandistului, iar avertismentele formulate de contemporani privind nenorocirile pe care le vor aduce acţiunile sale sunt cunoscute. Şi totuşi, în chiar zilele noastre, la unii, ticurile propagandistice, clişeele manipulative şi orizontul mărginit ale lui Joseph Goebbels revin.
Goebbels revine nu pe calea lecturilor (căci cine face lecturi devine mai reflexiv şi ia, inevitabil, distanţă de acesta!). Câţi oameni, pe de altă parte, mai au timp să recitească documente ale anilor treizeci, care, oricum, au fost deja exploatate copios de istoriografie, literatură, film? Şi totuşi, funestul personaj revine, de data aceasta, în scheme de gândire şi reflexe de comportament ale politicii. Revenirea este, acum, cu atât mai pregnantă, cu cât inşii respectivi sunt mai puţin cultivaţi şi mai rău intenţionaţi, iar democraţia este mai formală şi anemică. Cu cât democraţia este mai de faţadă, cu atât blamatul personaj revine.
Asupra revenirii lui Goebbels mi-a atras atenţia, mărturisesc, citirea celei mai recente monografii Karajan (publicată de Peter Uehling, la Rowohlt, Reinbek bei Hamburg, 2008), cu o scenă relevantă: dificultăţile de angajare a tânărului, promiţătorului şi ambiţiosului Herbert von Karajan la conducerea filarmonicii din Berlin. Atât Goebbels, cât şi Hitler au dat curs atunci nu doar unor chestiuni de gust, preferând dirijori cu mesaj mai expresiv pentru ideologia nazistă. Cei doi au invocat faptul că “au oamenii lor de partid, deja verificaţi”.
Evident, carnetul de partid şi verificarea ataşamentului la partid contau înaintea oricărui alt criteriu, în ocuparea funcţiilor publice. Este irepresibilă întrebarea: ţine doar de trecut o asemenea preferinţă? Nu cumva se practică şi acum? Nu cumva unii înţeleg exercitarea funcţiilor publice ca simplă aplicare a politicii de partid? Nu se prezintă cu recurenţă “argumentul” că, în definitiv, nu se poate realiza un program de guvernare al unui partid fără a ocupa toate funcţiile publice cu oameni de partid şi că ar exista, chipurile, deja prin votul popular, un mandat în acest sens?
Recent, o ilustră personalitate europeană surprindea audienţa de la Universitatea din Viena observând că opţiuni din educaţia universitară de astăzi – concentrarea pe “capacităţi” în dauna valorilor, considerarea doar “economistă” a funcţionării universităţilor, abordarea populistă a problemelor universitare – amintesc direct de articole ale programului partidului nazist şi că Baldur von Schirach sau Alfred Rosenberg, cunoscuţii locotenenţi ai lui Adolf Hitler, nu ar avea probleme să se recunoască în asemenea opţiuni. Spus mai direct, prăbuşirea Germaniei din 1933-1945 nu s-a datorat doar ideilor naziste, care şi-au avut, desigur, contribuţia lor, ci şi distrugerii educaţiei clasice din ţara lui Kant, Hegel, Goethe, Beethoven.
Să ne oprim, însă, la fapte. Nu se poate tăgădui că sunt feluri de a face politică care amintesc de propagandistul anilor treizeci (vezi mai ales Goebbels Reden 1939-1945, Wilhelm Heyne, München, 1972).
Evident, liderii nazişti se adresau “poporului (Volk)”, dar – în mod explicit şi agresiv – nu întregului popor al unei naţiuni, ci, lăsând la o parte “acele câteva duzini de raioane agitate de intelectuali”. Ei vizau “acea largă masă de milioane ale muncitorilor şi ţăranilor şi funcţionarilor şi lucrătorilor intelectuali şi soldaţilor şi ofiţerilor noştri” (p. 13). Nu auzim oare astăzi discursuri în care unii cetăţeni sunt scoşi din rândul naţiunii statale, iar poporul este privit ca “masă” de manevră?
Apoi, liderii nazişti nu voiau nicidecum un popor ce cultivă valori morale, valori suprasensibile în orice caz. Ei voiau “nu un popor de poeţi şi visători şi romantici, ci un popor care ştie exact ce vrea”, cum spunea amintitul propagandist (p. 7). Adică un popor de inşi “concreţi”, care nu se îndeletnicesc cu chestiuni “abstracte” (precum justiţie, corectitudine, respect, adevăr), ci cu “fapte” sau cu “cifre prozaice” (p. 1). Auzim la unii aşa-zişi politicieni de acum vreo vorbă, la propriu, despre astfel de chestiuni? Se mai întreabă aceştia asupra cinstei, respectului, moralei, democraţiei? Nu cumva se repetă “concretismul” dezastruos în urmări al lui Goebbels?
Este mai mult
decât grotesc felul în care naziştii celebrau tot felul de momente secundare
din istorie sau de zile ale profesiilor sau produselor. Goebbels vorbea (p. 1,
20) la inaugurări de instituţii sau drumuri, spunând mereu că acestea, fiind
inaugurate de nazişti, sunt, desigur, altele. Nu auzim lucruri asemănătoare
astăzi, ca şi cum abia cu respectivele personaje a început pe lume inaugurarea
de drumuri, reforma instituţiilor, reforma de orice fel?
Nu se participă, cu stridenţă, la sărbătoarea cârnaţilor, sărbătoarea clătitelor, sâmbra oilor etc.? Realizările guvernării naziste, chiar mediocre, precum inaugurarea unui pod, a unui drum, a unei expoziţii, erau pentru Goebbles “unice (einzigartig)”, fiind făcute de nazişti. Perioada guvernării proprii era socotită gălăgios “cea mai grandioasă” (p. 57) a istoriei. Să observăm discursurile de la inaugurări recente şi ne dăm seama uşor de actualitatea personajului pomenit şi a schemelor sale propagandistice.
Chiar şi pretenţia lui Goebbels – conform căruia “dacă mişcarea noastră eşuează, inclusiv existenţa poporului nostru s-ar irosi” (p. 12) – revine în porii unor mişcări de astăzi. Şi acum se pretinde ceea ce propagandistul lui Hitler pretindea: anume că “mişcarea încarnează poporul” (p. 39). Cu totul caracteristic, activiştii mişcării de acum optzeci de ani apelau continuu, nu la raţiune (Vernunft), care ar fi primejdioasă, ci la “sentimente (Gefühle)” (p. 52), nu la raporturile de conlucrare şi la interacţiunile cetăţeneşti dintre oameni, ci la sentimentul lor de “comunitate” (p. 47). Mişcarea nu avea nevoie de democraţie şi de regulile acesteia, care, evident, ar deranja-o. Ea nu avea nevoie de vreun control din partea cuiva, ci doar să fie instalată la putere şi lăsată în pace. “Lăsaţi-ne să credem şi să ne supunem şi să muncim şi să luptăm!” – clamează Goebbels. Nu auzim şi astăzi îndemnuri la a nu pierde vremea cu discutarea felului în care se face democraţie şi la a “munci” şi a “lupta”? “Continua mobilizare” cu orice pretext – condusă de persoane care sunt prezentate hiperbolizat în lupta cu “întreaga reacţiune (gegen die ganze Reaktion, cum spunea Alfred Rosenberg, p. 43)” – şi nu rezolvarea de probleme ale oamenilor, era scopul. Nu cumva acest tic propagandistic se reia astăzi?
Faptele ce atestă revenirea lui Goebbels în schemele de comportament, ticurile propagandistice, clişeele manipulative ale unor activişti de astăzi sunt mult mai multe. Nu listarea este aici importantă, ci observarea lor. Cum se explică situaţia? Desigur, societatea industrială prilejuieşte astfel de scheme, ticuri, clişee. Le generează, însă, o înţelegere sumară, incultă şi străină de minima morală a democraţiei.
în fapt, într-o democraţie copleşită de înţelegerea voluntaristă (în care, la nevoie, nici majorităţile nu se mai respectă, iar credoul democratului dintotdeauna: “în definitiv, şi minoritatea, chiar un singur om, poate avea dreptate!” a rămas necunoscut) avem acum activişti, “şefi” de ocazie, dar slabi “manageri” şi deloc “leaderi” în administraţie. Iar cohorta activiştilor, dezorientată de complexitatea şi dificultatea problemelor, îl reia incult şi inconştient pe funestul propagandist de odinioară.
