Revenirea pe scenă. Noua ambiţie a României şi Grupul Vişegrad

Cândva, aderarea la Grupul de la Vişegrad (V4) părea visul imposibil al României. Marcată de un regim politic maoist, de o economie în colaps, instituţii staliniste şi o elită politică răsărită din rangul al doilea al PCR, România anului 1990 nu ieşise decât pe jumătate din comunism.

Ţara era incapabilă să se alăture alianţei lansate de Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, care iniţiaseră o serie de reforme încă din anii '80. Instabilitatea politică şi apoi ezitările din anii '90 au diminuat posibilitatea României de a se restructura mai rapid şi de a fi, chiar dacă separat, un egal al statelor Vişegrad. Rutele au continuat asincronic, Grupul de la Vişegrad integrându-se mai rapid în NATO şi în Uniunea Europeană.

Dar criza refugiaţilor din 2015 şi crescânda nemulţumire cu privire la poziţia pe care o aveau în Uniunea Europeană au determinat guvernele V4 nu doar să schimbe natura modului în care înţelegeau să-şi exercite calitatea de membru, ci şi să caute potenţiali aliaţi. În acelaşi an, preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, şi premierul ungar Viktor Orbán făceau referiri la nevoia Grupului de a-şi coordona acţiunile cu potenţiali parteneri şi actori regionali, printre care şi România.

Ministrul maghiar al afacerilor externe, Péter Szijjártó, adăuga că interdependenţa economică era un motiv suficient de pragmatic pentru ca România să devină un partener al celor Patru, într-o relaţie mai strânsă cu Ungaria. Orbán a repetat oferta în 2017 şi în decembrie 2019, pe filiera aceluiaşi mesaj de a „crea prosperitate împreună”.

Naţionalismul şi euroscepticismul parţial al Grupului Vişegrad plăcuse oportunist coaliţiei PSD-ALDE la putere în Bucureşti; un remanent naţionalism-comunism gestat în anii '80 le permitea să încerce să prindă dubla ocazie de a alătura România celor din V4 şi de a-şi legitima discursul antieuropean. Fără surprize, opoziţia a venit din partea preşedintelui Klaus Iohannis, a societăţii civile şi a mediului de afaceri.

Experienţă trăită

Democraţia iliberală nu a prins în România pentru că, în fond, România a trăit-o în variate feluri până în 2012-2014. Paternalismul preşedinţiilor Iliescu (1990-1992-1996, 2000-2004), metoda autoritară a lui Traian Băsescu (2004-2009-2014), ideea (şi tentaţia) de a găsi inspiraţie în Turcia lui Erdogan în perioada ministeriatului Victor Ponta (2012-1015) ori de a instala o „democratură” şi a tolera corupţia (2016-2019) – suportate şi împotriva cărora s-a luptat – au fost cel mai bun leac.

Poziţiile de tip V4 au intrat în coliziune frontală cu rezilienţa preşedintelui de a proteja acquis-ul democratic şi dorinţa de a ancora România în Occident. Majoritatea copleşitoare a societăţii civile (alegerile au demonstrat-o) îl susţine. Momentul coincide, între altele, cu ascensiunea stabilă a unei serii de lideri pro-activi din societatea civilă şi din mediile private.

Cu o coordonare încă vizibil incompletă, au reuşit totuşi să dea naştere unor platforme politice şi să ţeasă o reţea de alianţe conectând strategic antreprenori sociali, trendsetteri şi sectorul privat, cu susţinere reciprocă, neezitând să pună presiune pe mediile de guvernare.

Mai conştientă de oportunităţi, această nouă generaţie nu-şi doreşte să piardă beneficiile care vin cu apartenenţa la UE. În timpul alegerilor din 2019 au reuşit să se mobilizeze suficient pentru a schimba o rută care aducea România în coliziune cu Europa.

Un Vişegrad nu tocmai perfect

Mesajul antieuropean al PSD-ALDE îşi ratase ţinta dintr-o serie de motive. Românii au o preferinţă europeană netă. Neîncrederea în instituţiile naţionale, plasate sub autoritatea unor şefi percepuţi ca incompetenţi şi corupţi, e compensată prin optica pozitivă aplicată instituţiilor europene şi atlantice.

Iar spre deosebire de Ungaria şi Polonia, disputa privind viitorul creştin şi „alb” al Europei sau nevoia de apărare împotriva „Islamului invadator” sunt dezbateri lipsite de importanţă; principala grijă a românilor ţine de instabilitatea politică şi de insecuritatea economică provocată de aventurismul populist al ultimului guvern PSD.

Cât despre frontiere care trebuie protejate, cea în reală nevoie ar fi graniţa cu Rusia în apele Mării Negre, după anexiunea Crimeei; iar prin comparaţie cu V4, această poziţie transformă Bucureştiul într-un aliat al Varşoviei, nu al Ungariei, mult mai prietenoasă cu Moscova.

Repetatele ieşiri ale Budapestei împotriva României în 2019, când retorica naţionalistă a urcat la cote înalte de ambele părţi, nu contribuie la crearea unui climat de încredere şi dialog credibil; astfel, nu vocea lui Viktor Orbán e cea mai potrivită să transmită României un mesaj dinspre Vişegrad, nici în 2017, nici în 2019, când – ofertând din nou parteneriatul România-V4 – Orbán părea mai degrabă că se adresează etnicilor maghiari cu cetăţenie ungară, în vederea alegerilor care se anunţă.

Dezvoltând alianţe regionale

În mod cert, românii nu-şi doresc să revină la atitudinile şi problemele care plasaseră, politic şi economic, ţara la marginile Europei în anii '90. Dorinţa este, dimpotrivă, a demonstra o credibilitate a ataşamentului la valorile euro-atlantice după cum fusese el profesat de Grupul de la Vişegrad la începuturile sale.

Dacă relaţiile cu Ungaria poartă sigiliul unui trecut tumultuos, iar cele cu Cehia şi Slovacia sunt în mod obiectiv pozitive, modelul de dezvoltare economică şi strategie geopolitică al Poloniei este cel care a atras cel mai mult atenţia României.

Pe lângă 600 de ani de vecinătate (frontierele schimbându-se relativ recent), România şi Polonia împărtăşesc interese similare cu privire la proximitatea Rusiei şi se bazează, amândouă, pe o relaţie consolidată cu Statele Unite. Observatori perceptivi ar saluta ideea unui parteneriat ranforsat între cele două state, care să contribuie – între Baltica şi Marea Neagră – la soliditatea Estului european după modelul unei „gantere” Kennan.

Polonia e prezentă în economia românească printr-un comerţ activ şi investiţii inclusiv în sectoare strategice, precum extracţia gazului din platforma continentală a Mării Negre. Ambele ţări sunt membre ale Iniţiativei Celor Trei Mări, singurele contributoare (până în acest moment) la fondul de investiţii al acesteia, prin băncile Gospodarstwa Krajowego, respectiv Eximbank.

Acest exemplu pozitiv e înţeles la Bucureşti ca o metodă de a contribui la coeziunea Uniunii Europene şi la susţinerea unei convergenţe de interese la nivel regional. Aşa cum o repeta Klaus Iohannis în răspunsul dat propunerii lui Viktor Orbán, România nu doreşte să facă parte din nicio construcţie care divizează Europa în subunităţi rivale.

Pilon la Marea Neagră

A şasea naţiune a UE după Brexit, România are ca obiectiv să se alăture nucleului european şi să devină un partener convingător al primelor cinci. Diverse propuneri de cooperare pot fi concepute, printre un format “Weimar Plus” cu Franţa, Germania şi Polonia, sau o trilaterală cu Polonia şi Germania (ea însăşi cel mai mare partener economic al ţării noastre şi totodată militar, prin intermediul „framework nation concept” din cadrul NATO).

Alianţa bilaterală cu Washingtonul rămâne o coordonată absolută. Reînnoita proximitate cu Statele Unite şi dorinţa de a plusa în relaţia cu Bruxelles-ul ajută partidele pro-europene să dea contur unui proiect de ţară care, metaforic, s-ar exprima prin formula “România, pilon al lumii atlantice la Marea Neagră”.

Multă vreme absorbită de problemele interne şi în căutarea unei mult-aşteptate reînnoiri, ţara noastră nu a jucat un rol european notabil, marcând sub propriile-i capacităţi de a-şi reprezenta interesele şi de a fi un contributor real.

Dificila integrare în Uniune, pe o cale separată de cea a statelor Vişegrad, a adus o serie de lecţii care, în mod normal, permite noii generaţii să-şi definească mai bine interesele şi să transforme România într-un actor regional mult mai prezent. Noua ambiţie nu exclude cooperarea cu V4 ; dimpotrivă, în termeni economici este foarte probabil ca aceasta să crească. Politic însă, distanţele rămân.

Văzut azi, Grupul de la Vişegrad e un cadru de lucru fără îndoială meritoriu, la care România nu a putut adera în 1991 – dar transformările recente ale acestuia au determinat Preşedinţia să ia în considerare alternative mai compatibile cu nevoile şi valorile actuale ale românilor. Beneficiile aduse de apartenenţa la structurile euro-atlantice au fost prea greu câştigate pentru a nu fi păstrate cu maximă vigilenţă.

[Articol apărut în „Visegrad Insight”, 8 ianuarie 2020, parte a proiectului #DemocraCE. Traducere adaptată din limba engleză]