Este vorba despre un proiect de cercetare cu finanțare europeană în care sunt implicați Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Universitatea din Bucureşti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" şi Colegiul „Noua Europă" din Bucureşti și sunt în joc, printre altele, 75 de burse doctorale și 25 de burse postdoctorale. Vreau să precizez că nu am niciun amestec direct, eu, vreun apropiat sau cunoscut, în această afacere cu iz rău.
Motivele explicite invocate drept justificare nu par a spune mare lucru, la prima vedere: chestiuni birocratice, orgolii în sânul grupului, neînțelegeri în cadrul echipei de implementare, persoane impuse dinafară etc.. Sunt acestea argumente viabile când de partea cealaltă este un proiect gata câștigat, sute de persoane deja implicate (profesori, doctori, doctoranzi din toată țară) și bani pentru o cercetare aflată în suferință? Evident că nu, ai zice. Dincolo de orice particularități, cazul se prezintă ca un model de gândire românească cu aplicabilitate aproape generală. Căci, printre comunicate binevoitoare și declarații în doi peri, răzbat adevăratele motive pentru care oameni în toată firea sunt în stare să renunțe, fără a clipi, la cauze mari pentru motive mici sau la generoase scopuri comune pentru meschine pricini personale. Iar mai pe românește, asta s-ar numi „capra vecinului".
Dar nu faptul că sunt bani mulți în joc e important, nici că e vorba despre (săraca) cercetare, nici măcar că sunt atât de mulți oameni valoroși implicați acolo (puteau fi de mii de ori mai mulți), importantă este atitudinea și mai ales neputința de a face ce trebuie și ce e bine și pentru tine și pentru celălalt. Asta e boala care trage înapoi pe fiecare în parte și țara întreagă. Cusurul propriu, niciodată recunoscut, doar bine ascuns sau exibat ca virtute. Vina, care aparține întotdeauna celuilalt. Invidia, care otrăvește tot ceea ce nu-ți aparține. Incapacitatea de a împărți ceva cu cineva, nu o felie de pâine, dar nici măcar un grăunte de bucurie. Ca și cum n-ar fi de-ajuns, e mai ușor să dai vina pe alții pentru că nu ești bogat sau pentru că nu ești deștept sau pentru că nu ești frumos. În acest fel îți poți justifica nereușitele, greșelile și incompetența într-un mod care te scutește de răspundere. Iar colorarul acestor slăbiciuni grave ale sufletului este lipsa de solidaritate, un adevărat prăpăd al lumii noastre. E dificil să recunoști, e extrem de greu să accepți, e imposibil să asumi. Iar dacă trufia stă pe primul loc în ierarhia păcatelor omenești, atunci invidia e sigur pe locul doi, căci macină sufletul, risipește energiile, acaparează trăirile și emoțiile firești. Invidia este o încă boală individuală și provoacă suferință ca atare, dar produsul ei, lipsa de solidaritate, este o afecțiune socială ce poate afecta o comunitate și o țară întreagă.
Câteodată nu se văd bine aceste lucruri privite de aproape, dar sunt mai evidente la semeni de-ai nostri. Bunăoară, de curând au fost alegeri în Serbia, aproape deloc mediatizate în România. În țara vecină există o comunitate de sute de mii de români declarate și altele, cine știe câte, nedeclarate, nici înainte, nici acum, în democrație. Fenomenul lipsei de solidaritate a românilor din Serbia este unul cronic, aproape incredibil, de neconceput și acceptat. Aș indica precis o sursă, un om în toată firea, un român bine conservat încă, informat și lucid, dar nu am cerut acordul lui pentru asta. Ei bine, în Serbia, românii sunt cea mai dezbinată nație, nu există un partid parlamentar și nu există reprezentare de acest fel rezultată prin alegeri. Există totuși mai multe partide românești mici („de paie"), de care se folosesc alte partide (sârbești) care cum pot pentru a atrage voturi, pe nimic sau pentru mici beneficii personale ale unor „lideri". De aceea, românii din Serbia, în special cei din Valea Timocului (estul țării), aproape că nu există, nu au drepturi, nu au școli, nu au identitate, pentru că nu sunt și nu se pot uni, pentru că nu există solidaritate „nici cât e negru sub unghie". Ultimele alegeri, din martie, au reconfirmat asta. Cu onestitate, sursa mea nici nu acuză țara mama de lipsă de interes și de sprijin, cât invocă lipsa de unitate și solidaritate a românilor din Serbia. Nici măcar sârbii (un popor hărțuit acum și mai degrabă speriat) nu pot fi făcuți vinovați pentru lașitatea, dezrădăcinarea și prostia unor români risipiți și însingurați.
Se spune că nimeni nu e profet în țara lui. Câteodată prinde mai bine un profet român în țara sârbilor.
