Români şi unguri, prizonieri într-o lume mică

Drama uciderii lui Marian Cozma este un eveniment care leagă România de Ungaria mai mult decat şedinţele comune de guvern, la care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada noastră din visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism. Spun ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.

în prima fază, când am auzit vestea înjunghierii unui sportiv român în Ungaria, ca români verzi, ne-a venit să scoatem cuţitele şi să trecem graniţa. Am auzit apoi că este vorba de un ţigan şi am răsuflat parcă uşuraţi. Bine că n-a fost un ungur! Am putut da drumul unui ritual de solidaritate emoţionant, un manifest împotriva barbariei şi violenţei. Mulţi au început să declame ode poporului maghiar, care s-a manifestat  exemplar. Au scris unii chiar că se infirmă credinţa că ungurii ar fi naţionalişti, iar relaţia lor cu noi ar fi una de conflict.

 

Nimic mai fals, mergem prea departe cu efuziunea şi patetismul. Nimic nu s-a schimbat în relaţia noastră cu ungurii şi nici în ceea ce priveşte conflictul de vecinătate sau identităţile noastre născute din confruntarea  de sute de ani din Transilvania. Ultimele două decenii au produs modificări majore în relaţia dintre români şi unguri, ne-am apropiat mult, am scăpat de multe spaime,  dar să nu exagerăm: nu suntem fraţi.

 

în schimb, suntem fraţi de suferinţă. Trăim într-o lume care a scăpat de întuneric doar de puţin timp. Am învăţat acolo să urâm pe ascuns, să nu respectăm aproapele şi unii au învăţat că totul este permis pentru a trăi un pic mai bine. O lume cu puţină speranţă, cu puţină lumină. Poate, ungurii au avut o rudă de salam în plus, dar nu e mare diferenţă. în lumea deschisă de căderea zidului Berlinului bâjbâim încă în căutarea sensului. Administraţiile noastre sunt bazate pe nepotism şi corupţie. Politicienii care nu mai sunt aleşi în Parlamentele noatre cer indemnizaţie de şomaj, pentru că nu au meserie, nu se pricep la nimic sau nu mai vor să muncească. Guvernele noastre, africane – cum inspirat a scris un prieten jurnalist!- au ca principală preocupare creşterea prosperităţii conducătorilor şi spolierea statului.

 

Altfel, cum se explică existenţa clanurilor mafiote de ţigani şi în Ungaria, ţară pe care o credeam mai civilizată decât România. Pur şi simplu, politicieni şi poliţişti intră în relaţii cu lumea interlopă pentru mai mulţi bani, pentru mai multă putere. Ca în Craiova noastră, unde politica şi ţigănimea au găsit un limbaj comun: banul. Dacă românii şi ungurii ar avea stat, atunci haitele de ţigani infractori ar fi în puşcărie sau în diferite cimitire. Un stat adevărat nu ar tolera cultura infracţională care năpădeşte chiar şi instituţiile statului, nu ar avea cum să aplice filosofia drepturilor universale ale omului în condiţiile unei violenţe de ev mediu. Ungurii din Veszprém au ieşit cu lumânări din solidaritate cu nefericirea echipei de handbal, dar şi ca un protest mut faţă de propria lor condiţie: oricând, ei sau copiii lor pot fi victimele unor hoarde de sălbatici ocrotiţi de corupţia din politică, justiţie, poliţie şi administraţie.

 

 Noi, sociologii, am învăţat încă de la primele cursuri că statul are monopolul violenţei legitime. Iar în România sau Ungaria, dacă statul ar mai fi în viaţă, atunci ar folosi acest atribut: adică violenţa împotriva violenţei. Dar noi nu credem în ordine sau lege, nu ne interesează aceste lucruri, aleşii noştri se distrează aruncând cu mâncare sau băutură în campania electorală, iar restul este circ televizat zi de zi. Amărâtul de cetăţean se bucură şi el de un mic şmen care i-a ieşit în campanie: a luat o bere şi niste mici pentru votul acela care oricum nu-i folosea la nimic. Din păcate, prea multă ţigănie se combină cu eşantioane de democraţie, iar mai grav este că ţigănia nu este doar apanajul culturii romilor.

 

A devenit un model de a trăi în afara legii, normelor şi civilizaţiei pentru unii locuitori de pe plaiul mioritic şi, probabil, şi de pe întinderea nesfârşită a Câmpiei Panonice. Romii au scăpat de ţigănie, nu mai trebuie să se plângă la Oficiul pentru Combaterea Discriminării, deja ea a devenit un stil de viaţă şi pentru o parte din majorităţile care îi detestă şi îi discriminează. La noi, miniştrii de interne se schimbă din două în două săptămâni pentru ca mafiile să-şi asigure reprezentarea în guvern şi fiecare şef de partid să aibă un serviciu de informaţii personal. La modul în care am ajuns să ne împuşcăm pe străzi, cred că putem raporta, cu mândrie patriotică, faptul că suntem mult mai tari decât ungurii, i-am bătut la acest capitol.şi pe mine m-a impresionat gestul sutelor de maghiari care l-au omagiat pe românul Cozma.

 

La întrebarea dacă noi am fi făcut la fel în cazul în care un sportiv maghiar ar fi fost ucis în România, cred că am fi făcut la fel, poate eram chiar mai patetici. Sigur, una din condiţii ar fi ca ucigaşul să fi fost tot ţigan. Nu ştiu cum ar fi reacţionat şi ungurii dacă ucigaşul ar fi fost etnic maghiar.  îmi aduc însă  aminte că sondajele privind relaţiile interetnice, pe care le-am făcut aproape zece ani  în România, arătau  că una din puţinele asemănări atitudinale între noi şi unguri era respingerea faţă de ţigani. Aici eram, cu adevărat, asemănători, fraţi, aş putea spune. O atitudine nedreaptă faţă de o etnie năpăstuită de vremi, gestul unor bolnavi care îi urau pe unii mai bolnavi decât ei.

 

Acum, să nu ne grăbim prea tare pentru a decreta că s-a sfîrşit orice conflict cu ungurii şi că începem un mileniu de pace. Nu a trecut decât o saptămână de la momentul în care Preşedintele României a fost nevoit să le spună “never” unor politicieni unguri care caută, ca şi cei români, doar calea uşoară de a câştiga voturi. Avem încă multe lucruri pentru care ne putem duela, dincolo de bătălia pentru Ardeal. Vom mai cânta pe la chefuri “S-o suit Horty pe cal” şi o să le spunem cuvântul acela jignitor şi nedrept,  care- în traducere- înseamnă “om fără ţară”, iar ungurii o să ne mai spună, la supărare, “budos olah”.

 

Dar avem şi un lucru care ne apropie, fără să fim fraţi: români şi unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au iesit cu lumânări în mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian, handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru audienţă , dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc pentru a merge la furat.