Practic, alternativa a dispărut din scena publică, iar populaţia acestei ţări nu mai ştie spre cine să-şi îndrepte speranţele şi visele. Deşi suntem în campanie electorală şi într-un an cu semnificaţii profund electorale, nu voi scrie astăzi despre ţepele promise de actualul preşedinte Traian Băsescu, ţepe care s-au transformat în dulci culcuşuri, potrivit Domniei Sale, pentru cei care ar fi trebuit să la populeze. Ţepele cu care candidatul Băsescu ameninţa foştii inamici politici nu mai sunt azi decât nişte sintagme de campanie retrograde şi de prost gust.
Până la urmă, să lăsăm candidaţii şi politicienii cu ţepele lor şi să ne gândim, în schimb, foarte serios la viaţa noastă, a fiecăruia dintre noi, dar şi să încercăm o comparaţie între viaţa de zi cu zi în spaţiul carpato-danubiano-pontic...
V-aţi gândit vreodată cum ar fi arătat viaţa dumneavoastră dacă v-aţi fi născut la Viena, la Graz, Salzburg, Munchen, la Lyon, la Firenze sau la Manchester?
Cu siguranţă, v-aţi gândit. Aţi văzut feţele pensionarilor din străinătate în concediile şi vacanţele acestora prin Europa şi, simultan, v-aţi gândit cum arată feţele părinţilor şi bunicilor din România?
în primul caz, luminozitate, zâmbet, bucurie şi mulţumire, iar în cazul românesc, doar crispare, tristeţe şi deznădejde, după o viaţă în care au trăit cu speranţa că vor trăi mai bine şi că, în cele din urmă, va fi bine şi la noi.
De foarte multe ori m-am gândit când va fi acel moment când în Stefanplatz din Viena, în grădinile de la Versailles sau în curtea de la Louvre din Paris ori, de ce nu, în esplanada de unde se poate admira schimbarea gărzilor de la Buckingham Palace din Londra sau la poarta Brandenburg din Berlin voi vedea grupuri de pensionari români!?
Probabil, cu toţii au sperat şi am sperat- cel puţin acum 20 de ani (înjurându-l printre dinţi pe Brucan-) că viaţa românilor se va schimba în bine. Cei foarte optimişti, dar deopotrivă naivi sperau, poate, atunci că pensionarii de la Remarul 16 Februarie, alături de cei de la Napochim, Feleacu, Carbochim, CUG, Terapia sau Unirea vor sta relaxaţi în terminalele aeroportului sau în autocarele vreunei companii de turism pentru a lua calea Europei, în nici un caz la cules de castraveţi sau căpşuni şi nici la îngrijit copii de italieni sau nemţi.
Pur şi simplu, existau oameni care atunci sperau că excursiile culturale în Europa occidentală nu vor mai rămâne doar la nivelul de vis sau speranţă!
Am stat, de-a lungul ultimilor ani, de vorbă cu unii dintre acei români fericiţi care au reuşit să ajungă acolo unde au sperat timp de 50 de ani. Invariabil, cu toţii mi-au spus că Viena, Parisul, Roma, Londra sau alte oraşe europene li se par extrem de familiare deoarece au citit enorm şi au ajuns să vizualizeze în minte locuri pe care au ajuns, în cele din urmă, să şi păşească. Din păcate însă, cei care au reuşit asta sunt extrem de puţini raportat la totalul populaţiei şi vor fi, cu siguranţă, din ce în ce mai puţini. Mă întreb cum arată speranţa celor care astăzi populează România?
Mai au puterea, oare, românii să creadă în ceva? Mai au ei, oare, puterea să creadă în cineva? Cum ar trebui şi ce ar trebui să li se spună românilor şi ce ar trebui oare să primească populaţia acestei ţări de la cineva care ar vrea să le câştige încrederea?
în campania din 2004, între turul 1 şi turul 2, pe atunci candidatul Băsescu făcea o remarcă extrem de sinceră şi lugubră, în acelaşi timp, cu privire la opţiunile electorale ale românilor. Practic, Băsescu atrăgea atenţia- în stilul său şugubăţo-sincer -despre opţiunea românilor de a alege între doi comunişti după 15 ani de la revoluţie! Astăzi, nici măcar nu ne mai putem permite să râdem la glumele vreunui candidat ce se vrea spontan, deoarece în România deznădejdea, lehamitea, scârba, sila, repulsia, dezgustul şi dispreţul au devenit stări de fapt în atitudinea unui popor faţă de aleşii săi!
Minciuna şi demagogia au caracterizat în totalitate o clasă politică care se pregăteşte, în cele din urmă, cu ajutorul unei situaţii globale nefericite, să arunce România în cea mai cruntă şi înfiorătare realitate de fapt. Astăzi, cel mai grav lucru care s-a întâmplat, din punctul meu de vedere, este că românii nu mai cred în nimeni şi în nimic. Practic, alternativa a dispărut din scena publică, iar populaţia acestei ţări nu mai ştie spre cine să-şi îndrepte speranţele şi visele. Aşa cum au arătat ultimii 20 de ani, cu toţii, tineri sau vârstnici, care au populat şi populează scena politică, sunt o “apă şi pământ”! în cele din urmă, ţeapa finală a luat-o poporul Român.
