Libertatea de mişcare între fruntariile Uniunii Europene a deschis pentru români un Eldorado îndelung aşteptat: posibilitatea de a câştiga bani „muncind afară". Posibilitatea de a avea acces la un câştig care nu poate fi nici măcar imaginat în ţară, obţinut de multe ori în condiţii de muncă care, şi ele, greu pot fi întâlnite pe plaiurile strămoşeşti. Justificarea infailibilă a acestui zdravăn apetit pentru „munca afară"? Bunăstarea familiei, asigurarea unei vieţi mai bune pentru fiecare membru al acesteia.
La ultima vizită în satul natal al tatălui meu (Salcea, la doar câţiva kilometri de Suceava, ridicată de altfel la rangul de oraş în 2004), am rămas uluit de schimbările petrecute. Nu străzile pietruite sau asfaltate (mai peste tot), nu canalizarea (pe străzile importante), nu iluminatul public (chiar peste tot!) m-au impresionat cel mai mult, ci numărul copleşitor de case noi sau renovate, cu garduri impunătoare vopsite în culori vii, cu balustrade de inox (parcă, totuşi, nu atât de numeroase ca în Ţara Oaşului...). O plimbare pe străzi (obişnuinţa! cât pe ce să le numesc „uliţe"!) cu Mitică, prietenul meu din copilărie, s-a transformat într-un inventar sui generis al caselor fără viaţă: „Asta e casa lu'... e plecat cu nevasta la muncă afară... copchilu' e la bunici, în...".
Norii bucălaţi se oglindeau în geamurile termopan care nu mai fuseseră demult deschise, cerul siniliu dădea culoare inoxului din balustrade, care demult nu mai fuseseră şterse de praf. Singura funcţie de moment a respectivelor clădiri era să dovedească că „s-a ajuns cutare". Tot în acel moment, gândul meu a fugit la inutilitatea unor astfel de investiţii, care blochează banii în clădiri care nu aduc nici folos, nici profit... pentru ca mai apoi gândul meu să rămână la problema spinoasă a sutelor de mii de copii (300.000 la o numărătoare foarte aproximativă, întrucât mai puţin de un părinte din 10 declară autorităţilor expatrierea sa...), cvasi-abandonaţi în grija unor rude, de obicei în vârstă, care înafară de o iubire umbrită de tristeţe nu au nici pregătirea, nici puterea de a îndruma pe aceşti copii prin hăţişurile complicatei îndatoriri de a deveni oameni cu normă întreagă în secolul 21.
Ajuns aici, îmi permit să citez din mesajul de Crăciun al Preşedintelui Iohannis:
"In România se află, însă, cei mai mulţi copii despărţiţi de părinti din Uniunea Europeană. Siliţi de greutăţi sa părăsească ţara şi să muncească în străinătate, mulţi părinţi îţi văd copiii o dată sau de două ori pe an. Unii îi văd o dată la câţiva ani. Singurătatea, abandonul, frica de ziua de mâine, absenţa dragostei îi transformă pe copiii rămaşi acasă în cetăţeni care cu greu vor şti să-şi găsească un loc în societate. Cum să fie generoşi şi cum să dăruiască dragoste în jurul lor când nimeni nu i-a invăţat căldura sufletească a unui cămin?"
În cercetările mele sofiologice am constatat că una dintre cele mai puternice specializări care marchează comportamentul uman este teama de respingere. Ceea ce înseamnă mult mai mult decât simpla respingere; înseamnă şi neglijarea, separarea, părăsirea, uitarea. Dacă această perfidă specializare ne încolţeşte la orice vârstă, ea este infinit mai puternică în copilărie, atunci când deciziile şi acţiunile adulţilor pot părea de neînţeles, periculoase, sau chiar înspăimântătoare, copiilor confruntaţi dintr-o dată cu schimbarea drastică a vieţii lor şi cu descompunerea celulei familiale.
Consider că nu este de căderea mea să mă pronunţ asupra legitimităţii exilului voluntar la care se supun compatrioţii mei în numele unei vieţi mai bune, mai sigure şi mai îmbelşugate. România este azi campioana europeană, în cifre absolute, a "exportului" de forţă de muncă. Inerent, România este şi campioană prin numărul de copii lăsaţi (mai mult sau mai puţin) de izbelişte, de multe ori în condiţii care nu sunt potrivite pentru dezvoltarea lor corespunzătoare.
Un trist şi apăsător paradox: plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune, aceşti părinţi contribuie la deteriorarea drastică a condiţiilor de viaţă a copiilor lor. O imensă şi apăsătoare problemă: ce avem, de făcut pentru a reduce suferinţa nedreaptă a copiilor şi a le da şanse corecte pentru viitor?
Preşedintele Iohannis a anunţat un obiectiv ambiţios: în timpul mandatului său familiile să se reunească, iar rănile lăsate de despărţire să fie vindecate. Nobilă şi demnă de laudă intenţie; dar previziunile vehiculate în mediile bancare arată că în următorii trei ani salariul mediu nu va creşte cu mai mult de 160 RON. Cine se va întoarce acasă pentru asemenea salarii? E limpede: NIMENI.
Problema pe care o avem nu se va rezolva curând. Tot ce se poate face aici este de făcut, în ţară. Trebuie să avem grijă de aceşti copii cu orice preţ, chiar dacă aceasta înseamnă mai puţine drumuri lăturalnice asfaltate pentru baroni, sau mai puţine catedrale finanţate din bani publici. Acesta nu ar fi un dar făcut părinţilor plecaţi la muncă, ci o investiţie chibzuită în viitorul acestei naţiuni, în crearea unei generaţii viitoare care, poate, nu va mai fi nevoită să-şi dorească "o ţară ca afară".
Poate că atunci şi românii auto-exilaţi "pentru muncă", care în noiembrie 2014 şi-au arătat pătimaş iubirea de ţară şi interesul lor în bunul mers al lucrurilor, s-ar putea întoarce acasă. Poate nu pentru salarii, încă mici. Poate doar pentru mândria că patria lor şi-a ridicat, în sfârşit, fruntea din ţărână.
Mihai Şerban este om de afaceri şi scriitor. Este maestru de tai chi, o artă marţială chinezească, şi face consiliere sofiologică, un concept pe care l-a inventat domnia sa.
