Cu ocazia uneia dintre aceste vizite, gazda, mândră de succesul cu care tinerii familiei s-au instalat într-o frumoasă ţară nordică, compara traiul de aici cu cel de acolo. Întemeindu-şi judecata şi pe alte criterii, între care lipsa de „educaţie" a poporului şi proasta creştere a funcţionarilor publici figurau la loc de cinste, gazda mea trăgea o concluzie implacabilă: România este o ţară în care „nu merită să trăieşti".
De atunci mă chinuie întrebarea: oare chiar aşa să fie? Oare la fel gândesc cei care îşi lustruiesc coatele pe băncile şcolilor, cei care poartă în raniţă bastonul de mareşal al liberei iniţiative, cei care străbat planeta, ca artişti sau sportivi, recomandându-se peste tot ca fiind „români", cei expatriaţi care au dovedit o neaşteptată fervoare patriotică în numele simplului, dar fundamentalului drept de a vota şi de a hotărî destinul naţiunii?
Argumentele gazdei mele aveau oareşce logică. Dar sunau prea melodramatic. Iar ce este melodramatic poate, fără îndoială, să impresioneze, dar nu poate să lămurească. Tocmai pentru aceea, în miezul înzăpezit şi înnegurat al unei zile de ianuarie, tragând sporadic cu ochiul la zbenguiala ţărcilor prin copacii desfrunziţi, aş dori să-i aduc vajnicului meu interlocutor o seamă de argumente raţionale în apărarea dreptului la existenţă al acestei prea hulite ţări.
Primul argument este adus de una dintre cele mai prestigioase publicaţii economice din lume: Forbes Magazine. Plecând de la faptul că sectorul IT din România are peste 64.000 de angajaţi, cel mai mare număr la 1.000 de locuitori la scară europeană, Forbes anticipează că România va deveni un lider european în producţia IT. Poate că preşedintele Iohannis nu este departe de adevăr atunci când lasă de înţeles că România ar putea deveni un „tigru al Europei", şi aceasta chiar în ciuda guvernanţilor mincinoşi şi hrăpăreţi, care au susţinut învăţământul doar din vârful buzelor (vedeţi mult trâmbiţatul acord politic din 2008, rămas o simplă hârtie fără valoare). Dacă la acest tablou adăugăm un alt domeniu - viteza internetului în bandă largă - în care România este campioană a Europei şi locul 4 în lume, după Singapore, Hong Kong şi Japonia, avem tabloul unei Românii diverse şi contradictorii.
Din acest tablou fac parte, desigur, „tigrişorii" care fac renumele producţiei IT. Dar avem şi ţărani care cultivă unul dintre cele mai mănoase pământuri ale Europei, şi care cosesc agale ultimele fâneţe autentice. Alungate de dezvoltarea excesivă de pe alte meleaguri, pare că urşii, lupii, caprele negre, păsăretul fără număr şi-au găsit sălaş pe meleaguri carpatine şi pontice. Patrimoniul cultural al Transilvaniei umple de uimire şi încântare pe oricare vizitator sosit din străinătate.
Nu avem nici un motiv să ne ruşinăm de, sau să repudiem calitatea noastră de români! Este ca şi cum ne-am repudia mama de la ţară, numai fiindcă „nu le are" cu internetul sau nu se descurcă cu shopping-ul prin mall-uri. România are de toate, de la ţărani săraci fără apă curentă şi toalete, până la hipsteri care nu vor să recunoască că s-au născut în secolul 20. De la funcţionari acriţi şi şpăgari până la oameni entuziaşti, care-şi dau viaţa în acţiuni de ajutorare şi salvare.
Oricând vom găsi în România tot felul de lucruri şi situaţii, atât plăcute, cât şi neplăcute, ceea ce ne va îndemna să facem comparaţii, să lăudăm sau să criticăm. Dar nici una dintre acestea nu ar trebui să ne împingă să ne dezicem de România!
Un ultim argument pentru valoarea şi importanţa României. Printre statisticile întocmite la sfârşit de an am reţinut una referitoare la distribuţia procentuală, pe ţări, a personalului debutant în structurile Comisiei Europene (care nu e de ici, de colo, fiindcă strânge laolaltă peste 33.000 de oficiali cu diferite ranguri, din toate ţările europene!). În acest clasament, după Polonia, cu un procentaj de 11%, urmează România, cu un remarcabil 8,5%. Cei doi „tigri ai Europei" conduc detaşat în clasamentul funcţionarilor proaspăt admişi la Comisia Europeană (şi este de ştiut că alegerea nu se face în funcţie de cote naţionale sau „pile", ci strict pe baza competenţei şi calităţilor generale probate în laborioase proceduri de selecţie).
Mai mult, dacă raportăm numărul de funcţionari la numărul populaţiei, constatăm că şi aici România este (un fel de) campioană europenă, fiindcă Polonia a promovat cu 30% mai mulţi funcţionari, dar are o populaţie aproape dublă. Deci, din nou, România campioană, cu cel mai mare număr de tineri de valoare la 1.000 de locuitori promovaţi în structurile conducerii europene!
Închei cu o confesiune. Era anul 1988. Ceea ce ne-am obişnuit să numim „represiune ceauşistă" era in toi. Eu mă găseam în Bruxelles, în tranzit spre o complicată misiune comercială în inima Africii. Scriitor fiind, deci îndrăgostit iremediabil de instrumentele de scris, m-am năpustit asupra unui magazin care afişa Parker şi Montblanc pe frontispiciu. Dezamăgire! Cel mai modest pix costa mai mult decât toată diurna mea pentru 10 zile de deplasare. I-am explicat prea-amabilei şi prea-zâmbitoarei vânzătoare că nu am suficienţi bani să cumpăr vreun obiect, fiind un sărman român în misiune, cu resurse limitate...
Răspunsul ei de-abia acum îmi umple inima de înţelegere şi căldură: „Dar, domnule, după franceza impecabilă pe care o vorbiţi, după felul în care vă prezentaţi, aveţi dreptul să obţineţi orice este bun în lumea aceasta!"
Sus fruntea!
Mihai Şerban este om de afaceri şi scriitor. Este maestru de tai chi, o artă marţială chinezească, şi face consiliere sofiologică, un concept pe care l-a inventat domnia sa.
