Orice stat care nu e în stare să le creeze cetăţenilor săi condiţiile de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile constituţionale trebuie măcar să încerce să o facă. Iar atunci când se lansează în dezbatere ideea votului prin corespondenţă, fiecare om de stat, fie el de la putere sau din opoziţie, are obligaţia să trateze subiectul cu toată responsabilitatea, nu să-l hâşâie la index, motivând dezinteresul prin persoana celui care l-a lansat. Cetăţenia unei persoane nu este o bagatelă. Pentru cel puţin două milioane şi jumătate de români (estimare privindu-i doar pe cei din interiorul graniţelor Uniunii Europene), dreptul la exercitarea propriei puteri politice în formele instituţionalizate, consacrate de democraţie (de pildă, sufragiul şi referendumul) este tehnic abolit.
Principalele argumente ale celor ce contestă însuşi conceptul de vot prin corespondenţă, fără a fi măcar dispuşi să participe la dezbatere, sunt două. Mai întâi, sunt mânaţi de această paranoia bine jucată (deşi parţial perfect justificată) a opoziţiei, cum că ambasadele României din străinătate s-ar transforma într-un fief al fraudei electorale în favoarea actualei puteri, graţie talentelor de borfaş internaţional ale d-lui Baconschi. E drept, privind rezultatele din 2009, constatăm un dezechilibru major în intenţiile de vor ale diasporenilor, multă lume căzând de acord că Traian Băsescu şi-a câştigat noul mandat în străinătate, deşi numărătoarea din ţară l-ar fi dat preşedinte pe dl. Mircea Geoană. Esenţa problemei este însă alta. La fel cum frauda de la bacalaureat fusese până mai ieri un secret al lui Polichinelle, la fel se întâmplă şi cu cea de la urne, însă fiecare dintre taberele politice are maximă încredere în propriile capacităţi de a frauda mai mult decât adversarul. De aici şi celebra replică a d-lui Victor Ponta, care după alegeri avea o singură mâhnire: "La ei, sistemul de fraude a funcţionat mai bine". Cum altfel ne vom putea explica faptul că după fiecare rundă de alegeri partidele dau năvală la televizor cu "probe" ale fraudei, însă omit să depună plângeri penale, în uriaşa majoritate a cazurilor. Orice posibilă probă a încălcării legii este inexistentă juridic în lipsa sesizării parchetelor, însă scopul acuzatorilor nu este pedepsirea făptaşilor, cu atât mai puţin stoparea fraudei şi blocarea mecanismelor sale, de care ei înşişi profită din plin. Totul ţine de blestemăţia asta de gargară, botezată pompos comunicare sau marketing politic, care a luat complet locul politicii ca ştiinţă a guvernării.
De pildă, motivele reale ale celor ce se opun votului prin corespondenţă sunt uşor altele. PSD ştie bine că o parte importantă din diaspora a plecat din ţară considerându-şi viitorul mai tangibil, mai uşor de încropit, viaţa mai lesne de câştigat în afara ţării, lăsând în spate o Românie comunistă sau post-comunistă calicită şi siluită în timpul hegemoniei politice a noii nomenclaturi socialiste. Reflexul de a evita votul acordat PSD şi de a-i înfiera pe social-democraţi pentru toate relele ce se petrec în România este încă viu, deşi în ultimii ani s-a mai nuanţat. PNL a intrat prea mult în siajul logoreic al prietenilor de alianţă, încât a încetat să judece cu propria raţiune şi omite faptul că ar putea fi principalul partid câştigător în diaspora, dacă va reuşi să-şi recapete vigoarea liberală şi să abordeze din nou politica de pe o poziţie care nu face rabat de la un set de principii morale, precum altădată. Cât priveşte UDMR, matematica este şi mai simplă: demobilizarea populaţiei cu drept de vot şi naţionalitate română este în avantajul său net, contribuind la suprareprezentarea minorităţii maghiare în Parlamentul de la Bucureşti, aşa cum s-a întâmplat la ultimele două runde de alegeri, cele parlamentare şi cele europarlamentare, când UDMR a obţinut 6,85%, respectiv 8,92% din voturi, faţă de 6,6%, cât reprezintă ponderea maghiarilor în populaţia României (la recensământul din 2002, ultimele date oficiale).
Al doilea motiv principal pe care îl invocă adversarii votului prin corespondenţă se referă la persoanele care ar urma să beneficieze de el, anume cetăţenii români care trăiesc în afara ţării. Scuipaţi între ochi de unii "formatori de opinie", renegaţi de alţii, trimişi în afara naţiunii de toţi aceştia, românii din străinătate sunt în continuare cetăţeni români ca oricare dintre noi, atât timp cât cetăţenia nu se pierde de îndată ce treci graniţa. Orice drept sau obligaţie am avea noi, cei dinăuntrul graniţelor, pe aceleaşi le vor avea şi ei, conform constituţiei şi legilor româneşti în vigoare. "Poate ne gândim la un sistem în care, pentru cei care nu trăiesc pe teritoriul României, condiţionăm dreptul la vot de plata a cel puţin unui impozit în ţară, că e teren, că e casă, că e alt tip de venit impozitat. În timpul revoluţiei americane, cei din colonii spuneau "no taxation without representation". Eu aş spune astăzi "no representation without taxation". În fond, ca şi cetăţean, eşti co-acţionar al statului. Nu poţi doar să decizi asupra administrării lui, dar să nu participi cu nimic", spunea acum câteva luni liderul liberalilor români, dl. Crin Antonescu. Este unul dintre cele mai triste pasaje de discurs din istoria recentă a liberalilor români, în care liderul lor inventează criterii noi şi absurde în funcţie de care drepturile cetăţeneşti pot sau nu să fie exercitate. În încercarea de a demonstra abuzurile şi derapajele anti-democratice ale imbecililor de la putere, unul dintre principalii lideri ai opoziţiei clachează şi ignoră complet dreptul inviolabil al cetăţeanului de a-şi exercita puterea politică prin vot. Retrageţi-le naibii cetăţenia, dacă tot nu îi mai doriţi, dar nu-i trataţi cu aceeaşi suficienţă băţoasă cu care le vorbiţi românilor din ţară, despre care credeţi, pesemne, că or fi mai uşor de dus de nas. Diaspora s-ar simţi mai puţin jignită dacă a-ţi face-o franc, deschis, bărbăteşte, decât să le confirmaţi sistematic convingerea că ţara îi vrea, dar îi vrea doar proşti.
