Românii: păcate, umilinţe şi un mic adevăr

Nu-i dau numele; sunt cititori care îl vor recunoaşte pentru că ultima sa carte - privindu-i pe români şi ‘păcatele' lor -, a făcut mici valuri. Venit pe filiera unui curent modernizator în istoriografie, cu obiective demistificatoare şi ţinte considerate pertinente, domnul în cauză se rezumă, pare-mi-se, mai mult la preocupări de cabinet, la subiecte cochete, niciodată prea adânc tratate - ceea ce dezamăgeşte în mod repetat. (După dânsul, idolatrii inovaţiei au găsit oportun să imite acest stil, diluându-l până un fel de a scrie istorie mai uşor decât mănânci seminţe de floarea-soarelui. Despre ei, altădată.)

Ruptura dintre intenţie şi abordare, în cartea d.-sale, dărâmă intenţia. Te întrebi ce motivează nu realismul demistificator - fundamentalmente util -, ci uşurătatea cu care e tratat, într-un amestec bizar de sentiment de inferioritate care s-ar cere şi scuzat, şi explicat, şi blamat totodată, cu emfază şi un praf de condescendenţă, cu străvezii pretenţii de arbitraj moral şi intelectual, edictând, etichetând, catalogând şi clasificând, că aşa se cade.

Să ne facem autocritica, sunt de acord. Dar făcută serios. Pe cât de grosolane au fost falsificările comuniste - măreţe ca un baraj şi duduind ca o termocentrală a naţionalismului -, pe atât de întoarse cu dosul sunt demitizările unora. Obiectivul e acelaşi - tentativa de a convinge -, iar modul de exprimare e identic - spectaculos, dramatic şi reducţionist. Dacă primele forjau argumente şi găseau "dovezi" ale grandorii naţionale pe sub patul lui Decebal şi-n izmenele lui Dracula, demitizările, orb de pătimaşe în goana după propriul succes, sar peste dovezile cele mai solide, sau le mlădiază până la irelevanţă. În bagajul "abordărilor demistificatoare" care vor să ne descrie metehnele găseşti, candid şi alandala, anacronisme, lipsă de perspectivă istorică, incapacitate de a vedea detaliile din cadrul general (şi acesta redus la două tuşe), şi câteva erori care merg mână în mână cu perlele de bacalaureat atunci când ele nu servesc unor afirmaţii, care - să nu fi fost amuzate prin superficialitate - sunt pur şi simplu invective gratuite.

Lucrarea (destul de mediatizată) termină prin a fi dezamăgitoare: nu pentru că spune - sau vrea să spună - realităţilor româneşti pe nume, ci pentru că modul în care o face este, în cele din urmă, lipsit de credibilitate. Una e să reperezi ceea ce, într-o grilă personală, consideri a fi defecte în profilul unei comunităţi umane; alta este să le generalizezi cu o uşurinţă demnă de un tabloid şi să declami cu năucitoare convingere, pe baza lor, judecăţi de valoare privind vreo 800-1000 de ani istorie a trei regiuni istorice (state europene cu grad variat de independenţă, relaţionând într-un mod complex şi deloc uşor de definit cu vecini mult mai puternici), şi efectele pe care asemenea relaţionări le-au avut în societatea, cultura şi faptul istoric din lumea românească. Înseamnă să "arunci copilul cu tot cu apa de baie", cum spun francezii, să ajungi la concluzii contestabile şi să comiţi, ca istoric, o greşeală descalificantă.

Cu până vreo şapte decenii în urmă, stilul istoricilor români cultiva şi releva europenitatea noastră, comparându-ne cu naţiunile Europei, studiind textura evenimentelor, viaţa personajelor de vârf, cultura şi ideile sau spiritul politic din epocă. Cu notabile excepţii continuând vechea tradiţie, specia ilustră a istoricilor cu un asemenea profil cultural e azi rarissimă. Nu poţi cere tuturor să exceleze, dar te poţi întreba dacă iubiţii demistificatori de acest gen îşi dau seama cât de mult contribuie ei înşişi - prin lipsa dubioasă de finalitate cu care împrăştie auto-deprecierea şi germenii ei - , la ceea ce pretind că detestă; pentru că nu fac decât să întreţină, printr-o vulgată strâmbă şi parţială, un spirit autoflagelant fără repere, non-critic şi exagerat, neîncrederea în sine şi neperformanţa căutătoare de scuze. Distrug acolo unde ar trebui să construiască prin idei şi direcţionalitate, indicând nu gropile în care am căzut cu timpul, pentru că sunt bineştiute, ci stâncile pe care trebuie reclădită bucata asta de lume. Şi sfârşesc prin a nu fi cu nimic mai presus decât masa de păcătoşi carpatici pe care o portretizează cu senzaţională inconştienţă.