Ruşii, capra şi Ucraina

Ruşii, capra şi Ucraina
Îmi amintesc un banc dinainte de 1989. Un rus, un american şi un german eşuează pe o insulă pustie din Pacific. Din naufragiu e salvată şi o capră. Ajunşi pe mal, cu un rânjet, rusul zice: "Ce noroc cu capra asta; o tăiem şi facem fripturi".

 
 
Germanul şi americanul se opun: "Nu-nu, mai bine o ducem la păscut, seara o mulgem şi bem laptele. O să avem ce mânca mai multă vreme, nu doar o zi". Ziua 1, germanul merge cu ea la păscut; revine seara cu capra, o mulg, beau laptele şi adorm sătui. Ziua 2, americanul face la fel. A treia zi, e rândul rusului. Seara se întoarce, cu burdihanul umflat, plin de unsoare pe mustăţi şi fără capra. "Unde-i capra?", întreaba ceilalţi doi. "Care capră?" se miră rusul. "Capra. N-ai plecat dimineaţa cu ea la păscut?" "Ba da". "Şi unde-i capra?"... "Care capră?"..."- N-am scăpat noi din naufragiu cu o capră?"... "Ba da"... "N-am decis să nu o tăiem, ci s-o ducem la păscut, să o mulgem şi să bem laptele?" "Ba da"... "N-am fost şi eu şi el cu capra la păscut zilele trecute? azi dimineaţa n-ai plecat tu cu ea?" "Ba da"... "Şi atunci, unde-i capra?"... "Care capră"?...
 
Bancul e de o acurateţe perfectă pentru a descrie mimetismul înţelegerii cu tovarăşii. Previzibilele reacţii isterice (folosesc un cuvânt drag diplomaţiei ruse) ale Kremlinului la declaraţiile de circumstanţă electorală ale lui Victor Ponta, alături de formularea răspunsului, trădează cadrul de gândire al Moscovei post-ţarist-sovietice: cine altcineva ar putea vorbi în secolul XXI de "planuri de anexare a unui stat vecin suveran" decât cel care o face? Întotdeauna exprimi ce gândeşti. Dar un "ceva" mă face să pun bemol simpatiilor pe care le-aş putea exprima faţă de Kiev.

Canalul Bîstroe, toamna lui 2004: câţi îşi amintesc lejeritatea insolentă cu care vasele ucrainene deplasau marcajele noastre de frontieră de pe Dunăre şi ni le aruncau pe ţărm, demonstrativ? Eram deja membri ai NATO. Câţi se mai interesează de revendicările teritoriale ale Ucrainei nu doar faţă de noi (terminate la Haga), dar şi faţă de Republica Moldova (mici, dar imperioase)? Câţi îşi mai amintesc de tentativa de anexare a Maramureşului la RSS Ucraina în 1945? Rusia şi Ucraina, profund înrudite, se comportă la fel când se simt sigure pe ele; agresivitatea place, singurul semn de vigoare al ţărilor care nu performează în guvernanţă.

Adăugaţi un teritoriu compozit, construit din bucăţi  detaşate de la statele vecine şi doar 20 de ani de independenţă pe hârtie. O ştia Europa întreagă: Ucraina e un stat cu acute disfuncţionalităţi. Economia este fundamental necompetitivă (40% la negru); doar 26% din comerţ e legat de industrie, iar 46% din acesta ţine de produse siderurgice; 60% din exporturi se desfăşoară cu fostul spaţiul sovietic, iar Rusia îşi poate închide oricând porţile; finanţele publice sunt o ruină, rezervele sunt goale, datorii externe grele îşi au scandenţa în curând (faţă de cine credeţi?), guvernul trăieşte din subsidiile ad hoc ale unor oligarhi generoşi (inclusiv pentru domenii strategice ca şi armata).

Iată o ţară pe care Rusia ţaristă şi sovietică a compus-o şi extins-o pentru a-şi servi propriile interese la Dunăre, Marea Neagră şi Carpaţi, cu un fundament etnic cât de cât omogen, dar de tradiţii istorice diferite, clădită peste regiuni din estul european în care Rusia a investit din secolele XVII-XVIII încoace (de la populaţie la miliarde în ziua de azi), trăind primordial din relaţia cu Rusia, cu niciun sfert de secol de independenţă virusată de Moscova; o ţară al cărui destin incert era bănuit încă din anii ’90, acum traumatizată şi dezmembrată, cu decenii de proastă guvernare, corupţie putrifiantă încurajată de Kremlin, cu servicii publice sub orice critică. Cei care au o identitate etnică diferită şi-au găsit toate motivele să vrea ruptura. Slăbiciunea însăşi a statului ucrainean – ca şi Polonia secolului XVIII – a creat posibilitatea sfâşierii lui din exterior. Poporul, bietul, primeşte loviturile.
 
În nici un an, Putin radicalizează politca rusă, distruge pacea în Europa, scutură tot ce credeau 28 de naţiuni despre destinul lor colectiv şi vorbeşte cu pravoslavnică blândeţe despre lovituri nucleare. Rusia era revizionistă de mult. Interesele Moscovei, aplicate până la capăt, înseamnă hegemonia incontestabilă asupra întregului spaţiu european – care se cuvine "măreţei Rusii" (pentru că, văzută de la Kremlin cu gândirea politică rămasă în secolul XIX, Europa, cu ale ei peste de 30 de naţiuni, e doar un apendice apusean al imensului teritoriu controlat de la Moscova). Cu o Europă slăbită de criză şi diviziune, niciodată prea serioasă, Putin profită pentru a rescrie regulile. Ştim de mult că vecinii Rusiei nu au dreptul la a-şi controla destinul geopolitic. Securitatea Rusiei (citiţi: vanitatea de putere) depinde de insecuritatea lor. Independenţă, prosperitate, stabilitate şi un parteneriat normal cu cel mai vast stat al lumii sunt în afara oricărei discuţii.

Îţi rămâne să fii un Belarus, stabil şi mort, sau o Moldovă, săracă şi instabilă. Mimând parteneriatul şi înţelegerea, ca şi în bancul de mai sus, amestecând forţă militară, sancţiuni economice, blocaje energetice, destabilizare politică, deriziune publică, război informaţional, panica financiară şi atacuri cyber, Moscova îşi vede de treabă. A demonstra cât de slab, nepregătit, perimat şi invalid e NATO – care a scos URSS din toată Europa în 1949 şi apoi Rusia din Europa în anii ’90 –, a demonstra lipsa de angajament din cadrul Alianţei, pe lângă înstăpânirea cu teritorii considerate strategice: iată beneficiile prevăzute. Iar a nulifica UE printr-o politică de divide et impera serveşte cu atât mai mult cu cât piaţa europeană ar deveni mai permeabilă influenţei ruseşti (în primul rând în domeniul energetic). 
 
Parafrazându-l pe Jacques Ellul, mă conving încă o dată că, spre deosebire de europeni, ruşii post-comunişti nu cred în natura umană, ci doar în condiţia umană: mai ales când ţi-o impun ei. Aproape că mi-e dor de Rusia imperială. Nu am văzut naţiune modernă mai puţin interesată de stimă, atracţie, admiraţie naturală, de respect amiabil, de farmec. Au fascinaţia bocancului, patologia puterii şi un nemântuit complex al fricii. Îmbătaţi de adrenalină şi orgoliu, habar n-au cât de mult îi costă. Periferici ai civilizaţiei de azi, nici nu îi interesează.

Comenteaza