Nu ajungi nicăieri la ora stabilită. Dacă găseşti unul care are şi chef de vorbă, afli, la fel ca mine, lucruri surprinzătoare.Cum am stat - fără nici o bucurie - în capitală două zile, am ochit încă de la aeroport un şofer simpatic şi priceput, la prima vedere, şi am avut norocul ca prima impresie să fie neînşelătoare, asa cum se spune.
Timp de două zile, m-a dus, şmechereşte şi fără să-i tacă gura, în toate locurile (nu puţine) în care am avut nevoie să ajung. Şi cum orice dialog între doi români nu poate să se lipsească de subiectele politice, am aflat că aveam, în pofida meseriilor şi a vârstei, extrem de “depărtate” una de alta, păreri asemănătoare în multe privinţe. Am auzit de la Marian, spre mirarea mea, după câteva clişee preluate întocmai de la televizor şi radio, şi descrierea sinceră şi cu atât mai valoroasă a unor autentice trăiri interioare; exprimarea dureroasă, umană şi caldă a unei dezamăgiri pe care, dacă ar fi auzit-o, nici cel mai fin psiho-sociolog n-ar fi putut-o pune la îndoială.
Aş fi putut spune, dacă nu era atât de real, în stânga mea, şi dacă nu mirosea atât de aprig a transpiraţie “iute”, că taximetristul era chiar o secvenţă literară, născut în imaginaţia unui romancier celebru. De mult n-am mai văzut o exprimare atât de adevărată a unei dezamăgiri, a unei tristeţi, una foarte asemănătoare cu cea a unui îndrăgostit părăsit, abandonat. Cu siguranţă că nu văzuse filmul lui Ingmar Bergman “Ochiul Diavolului”, unde Satan îi spune lui Don Giovanni că numai în Iad, pe teritoriul lui există ceea ce noi numim “liber arbitru”; şi nici nu cred că citise filosofi, de la care să afle că viaţa este antiistorie şi antiiluzie, doar o biată “îmbrăţişare cu tine însuţi, cu fiinţele şi lucrurile despuiate, deziluzionate, altfel spus, de pioasă dictatură a sensului istoriei şi a funcţionalităţii. Viaţa e har, gratuitate pură, imponderabilitate...”.
Dar Acolo, în maşina lui prin care trecuseră şi au să mai treacă mii de clienţi ai istoriei, ca mine, Marian suferea cumplit din cauza lui Traian Băsescu. Ultimele lui prezenţe publice, la inundaţii, pe ecranele TV şi la Radio, îl uciseseră pe dl preşedinte acolo unde e cel mai dureros: în sufletul unui om. Traian Băsescu murise în sufletul lui Marian şi, cu siguranţă, în sufletele a milioane de români care nu numai că îl îndrăgiseră pe acesta, de-a lungul ultimilor ani, ci îşi puseseră, ca ultim şi important act al vieţii lor, încrederea în acesta. L-am urmărit minute în şir pe Marian, care părea să nici nu mai vadă intersecţiile, cum exprimă cea mai mare durere pe care o poate afişa sinceritatea unui om simplu. Acea dezamăgire pe care numai încrederea înşelată ţi-o poate da. Aceea de a asista la moartea, în propriul tău suflet, a unei construcţii pe care ai mizat totul, o construcţie umană, cu nume, cu identitate, cu un anume viitor, de care oamenii, oricare ar fi ei, îşi leagă, practic, ce au ei mai bun... Adică încrederea.
M-am întrebat atunci dacă dl Băsescu s-a gândit vreodată, într-unul din momentele de linişte, unul din acelea care se petrec mai ales în acele minute dinainte de a adormi, că în sufletele unor oameni a murit, pur şi simplu. Cu siguranţă că el există viu şi puternic şi acum, în minţile celor care îngenunchează şi îi ling pantofii, politicieni sau urmaşi ai intelectualităţii comuniste; dar asta are o explicaţie extrem de simplă. Ei îl ling pe dl Băsescu pentru că au nevoie de el, de apartenenţa la gaşca lui pentru a beneficia de imensele avantaje, întotdeauna materiale, care decurg din ceea ce înseamnă a fi “clientela politică”, sau pentru a-şi păstra locul în fruntea unor instituţii culturale - şi ele bine remunerate-, sau pentru a rămâne în poziţii publice, în România sau de reprezentare a României în Lume, cucerite nu mulţumită propriei vocaţii sau valori. Pentru taximetristul Marian, toate acestea n-au însemnat mare lucru.
El l-a apreciat, a avut încredere şi, cu siguranţă, l-a iubit pe preşedintele Băsescu. Acum, când i-a înţeles adevărata faţă, Marian amână, cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază prin care îşi exprimă dezamăgirea şi înfrângerea, moartea lui Traian Băsescu din propriul lui suflet. încerca vag şi fără adevărată convingere să dea vina ba pe Boc, ba pe Udrea şi Berceanu, dar era clar că nu făcea decât să amâne momentul în care preşedintele îşi va da, pe patul acela de moarte care era chiar sufletul taximetristului Marian, ultima suflare. Poate că vă pare exagerat, însă sunt sigur că şi în sufletele dvs au murit, de-a lungul vieţii, din motive de trădare într-unul din planurile în care i-aţi încărcat cu încrederea sau dragostea dvs câteva persoane (ele nu pot fi multe, fiindcă a lăsa pe cineva să-ţi intre în viaţă, în suflet şi a-l lăsa să “locuiască” acolo înseamnă a selecta foarte minuţios, cu sentimentele sau cu logica şi încrederea, un număr infim de oameni!).
Nu vă va fi greu, aşadar, să vă amintiţi că, la un moment dat, în viaţa dvs aţi avut încredere şi v-aţi pus toate speranţele într-o persoană anume, iar aceea v-a înşelat, călcând în picioare, poate fără să ştie ce dimensiuni are gestul său, totul. A trebuit să-l întâlnesc pe taximetristul Marian, din Balta-Albă, ca să-mi pot imagina, pe de o parte, că sunt, într-adevăr, oameni, şi nu puţini, care au crezut în Traian Băsescu, oameni care au strigat la mitinguri, cu lacrimi sincere în ochi, iar pe de altă parte ce înseamnă ca aceştia să-şi ucidă, în propriile suflete, imaginea celui care i-a minţit. Şi, poate cel mai important lucru, am avut în faţă reprezentarea vie a celui mai trist, poate, act uman. Acela de a asista la moartea unui om în sufletul celui care l-a iubit fără rest...
