“Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!”

Întoarcerea lui Robert Turcescu cu 100% este echivalentul unui mic exerciţiu de sanificare mediatică, după ce efluviile de istericale, ameninţări şi prevestiri postapocaliptice dinspre Realitatea şi Antene au intoxicat cu preaplin de măsură spaţiul TV.

Oricât aş înţelege interesul linear al patronilor, tot mi-e imposibil să desluşesc mecanismele cognitive prin care “moderatorii”, deveniţi “inchizitori”, se schimonosesc monstruos pentru a obţine efectul televizual scontat: inocularea unei uri crescânde, infinitezimal înaintea clocotului, împotriva unor reprezentanţi ai puterii, despre a căror necinste şi puţinătate a minţii nu mă îndoiesc nici eu defel.

Revenind la Turcescu, nou-vechea sa emisiune a reînceput cu invitaţii săi tradiţionali Dan Puric şi Cristian Sima. Dacă rămânem la al doilea, tonul calm al discursului său şi limpezimea explicaţiilor economice, precum şi curgerea politicoasă a dialogului dintre moderator şi interlocutor, toate laolaltă şi fiecare în parte mi s-au părut o oază de linişte şi câştig de informaţie. Dincolo, urmărind bălăcăreala şi horcăiala nesfârşită din fiecare seară, cu sumedenie de invitaţi, fund lângă fund în jurul unei mese, din câteva ore de zapping nu ai şansa să pricepi nimic. Senzaţia predominantă când închizi televizorul este însă pregnantă: saţietate, scârbă, greaţă, uneori fizică. (Auto)Umilirea unor semeni trebuie să se subordoneze unui scop grav pentru a nu fi respingătoare, ceea ce nu e cazul.

Aplicat, Cristian Sima a vorbit despre rata mică a datoriei publice a României în produsul intern brut, ceea ce înseamnă că, oricât s-ar chinui bocitoarele să ne convingă, apocalipsa este totuşi departe, asta dacă nu ne-o preparăm cu mâna noastră.

Una peste alta, spune Sima, “România ar face foarte bine dacă se împrumută de la oricine oricât. Datoria publică a României este încă mică şi ne putem împrumuta în continuare, bineînţeles cu o dobândă care să nu dea peste cap deficitul bugetar. Problema nu este de unde şi cât ne împrumutăm, ci dacă facem ceva cu banii”.

Zapp. Isteria de dincolo continuă, se cere revenirea salariilor la valoarea dinaintea lui 1 iulie, pentru că unui actor de la Naţionalul bucureştean îi mai rămân doar 10 lei pe zi pentru mâncare, după ce-şi plăteşte întreţinerea, benzina şi ratele la bancă. După încă un zapp, o voce cavernoasă insistă: “Nu promulgării Legii pensiilor!”, deşi, chiar cu toate tăierile de pensii care se anunţă, sistemul, aşa cum îl ştim astăzi, are enorm de multe şanse să se prăbuşească zgomotos în mai puţin de 10 ani, după câteva calcule aritmetice simple. Soluţiile, revine Sima, există, trebuie doar să aibă cineva curajul să le şi aplice: “Cel mai bine în acest moment, România ar trebui să se împrumute la populaţie pe 10 sau 20 de ani, aşa cum a făcut Japonia. Dacă faci o campanie publicitară şi explici oamenilor de ce e mai bine să cumpere titluri de stat decât să îi ţină în bancă...”

Dacă pentru funcţionarii din Ministerul de Finanţe este mai simplu să dea fuguţa la băncile străine şi să ceară bani decât să înceapă, pragmatic şi inteligent, să explice populaţiei unde suntem şi ce (trebuie să) facem, la fel, pentru orice lucrător sau producător din media televizuală e mai simplu să strângă într-un studio câţiva gurişti de profesie, să le dea câte un pahar cu apă plată şi să-i lase să producă spume telegenice pentru prostimea agitată de acasă. E mult mai greu să-l înveţi pe un prost să pescuiască decât să-i spui că peştii sunt nesănătoşi, fiindcă a umblat Băsescu pe mare în preajma lor.

Ajungem şi la Patriciu. Alaltăieri, într-o conferinţă de presă, şi-a anunţat lansarea oficială a unui lanţ de “băcănii”, cum le spune el, magazine Mic.ro de 70-80 de mp, cu care intenţionează să împânzească ţara: în doi ani, va deschide 1.000 de magazine fixe şi 2.000 mobile, adică rulote, atât în mediul urban, cât şi în rural. “Aventura de afaceri pe care o pornim acum are scopul de a distruge retailul modern, cel care nu face altceva decât să distrugă ţesutul urban. Vrem ca oamenii să meargă mai rar la hipermarketuri, o dată pe lună cel mult, şi să vină în papuci în magazinele de la colţul blocului”, spune el. “Timp de 20 de ani, prin mimetism faţă de forme străine de comerţ, am pervertit ceva din spiritul tradiţional. Întoarcerea la comerţul tradiţional nu poate fi decât benefică pentru consumatori”, continuă Patriciu, cu un cinism inegalabil.

Cu forţa de negociere pe care i-o dau banii lichizi strânşi de la kazahi, magazinele sale vor strivi orice formă de comerţ de la colţul blocului existentă în momentul de faţă, va construi un colos comercial care va fi în stare să distrugă chiar şi rezistenţa micilor producători locali, dar în vorbele sale ticluite se declară apărătorul celor pe care se pregăteşte să-i ucidă cu sânge rece. Totuşi, le lasă o portiţă de scăpare: asocierea cu reţeaua sa, în schimbul unor garanţii înrobitoare, de 7.000 de euro la intrarea în sistemul de pseudo-franciză. Va fi pedeapsa pe care o vor primi aceia care vor săvârşi păcatul de a nu se lăsa omorâţi de mâna aspră a petrolistului.

Nici măcar o singură dată Patriciu nu a făcut vreo declaraţie fără să aibă un interes direct legat de efectele acesteia. Un strănut al lui Patriciu stârnea furtuni pe Bursă, cursul de schimb se clătina, dar îşi revenea urgent după intervenţiile de avarie ale Băncii Naţionale, înfuriindu-l pe zănatic împotriva lui Mugur Isărescu, libertarianismul său vecin cu anarho-liberalismul militează constant pentru scăderea taxelor sub orice limită suportabilă pentru buget, iar la un moment dat declara chiar că soluţia ideală pentru România este intrarea în faliment.

Acum, plânge pe umărul poporului năpăstuit pe care se pregăteşte să-l cumpere la bucată, cu banii jos. Privind retrospectiv la acţiunile sale de după ’89, Patriciu apare ca un fir roşu diabolic, de un cinism halucinant, o carismă stranie, o mină a unui afacerist de succes care ştie de toate, o inteligenţă strategică perfect compatibilă cu incultura economică crasă şi generalizată de care dau dovadă românii de câte ori li se întinde cea mai nevinovată capcană.

Sima şi Patriciu nu se deosebesc doar în doctrină, ci mai ales în stil şi în buna-cuviinţă a conduitei publice. Câtă vreme majoritatea liderilor opiniei publice vor impune drept model de succes lipsa de scrupule a unor asemenea răufăcători pentru care legea penală s-a inventat de pomană (lista e lungă şi rămâne infinit deschisă), Cristian Sima va rămâne să predice degeaba lecţii ale bunului simţ pentru români emigrabili.