În principiu, populația Madagascarului este una dintre cele mai sărace din lume. Se estimează că 69 la sută din populație trăiește sub pragul absolut al sărăciei, care este plasat sub nivelul zilnic de un dolar american. Încercați numai un exercițiu de imaginație: la început de lună dispuneți de 30 de dolari. Atât, și suplimente nu aveți de unde primi. Cum credeți că vă veți descurca? Misiune imposibilă.
Desigur, malgașii nu au încălzire cu centrale performante sau pompe de căldură. Nu au încălzire deloc, în afară de ceva sobițe, vetre mobile mai bine zis, pe care gătesc (căldura fiind doar un modest efect secundar...). Nu au curent electric în case, deci nici lumină artificială. Se culcă la ultimul piuit al găinilor și se scoală cu primul cântec al cocoșilor. Nici vorbă, deci, de electrocasnice pompoase, de multimedia performantă, de internet de mare viteză și de filme văzute „pe net". Hainele nu se spală în mașini de spălat burdușite de senzori, cu detergenți parfumați; sunt frecate energic cu săpun, direct în cursurile de apă, și uscate pe crengi sau întinse pe iarbă. Deși unul dintre puținele semne ale contemporaneității îl constituie antenele de telefonie mobilă, care au împânzit țara, malgașii folosesc telefoane de pe vremea lui Pazvante Chioru, dintre cele care au provocat falimentul și dispariția celebrei firme Nokia.
În ciuda acestor împrejurări (defavorizante, s-ar zice, pentru sărmanii locuitori ai Madagascarului) simțirile pe care le ai atunci când întâlnești pe acești „nobili sălbatici" nu sunt deloc marcate de milă sau dezgust. Este adevărat, ei trăiesc în colibe care seamănă foarte mult cu acele construcții rudimentare care la noi se numesc coșare. Nu au geamuri, nu au poduri, podelele sunt înjghebate din scânduri cioplite rudimentar, acoperite cu rogojini împletite din frunze. Nu au toalete, nu au apă curentă - apa este adusă de la kilometri distanță și este drămuită cu grijă (când un Tànala vă oferă un pahar de apă, gândiți-vă cât de prețioasă este acea apă pentru el!). Nu au garderoburi, nici măcar dulapuri; întreaga lor garderobă, alcătuită mai ales din zdrențe care de-abia se țin laolaltă pentru a închipui oareșce haine, este depozitată la grămadă prin colțurile întunecate ale colibelor.
Și totuși... ieșind îmbrăcați în zdrențe din colibele lor rudimentare, Tànala, ca toți malgașii de altfel, expun triumfători umanitatea lor veselă și caldă. Vizita noastră a început cu o recepție ceremonioasă la „regele" satului. Flancat de alți doi moșneguți ca și el, „regele" ne-a primit în „sala de consiliu", de fapt cea mai mare colibă a satului, unde s-au înghesuit și o bună parte din băștinași: bărbați sobri și atenți, femei blânde cu prunci în brațe, copii sfioși, dar veseli. Vizita, deci și acest moment ceremonios, făcea parte dintr-un program de susținere a comunităților locale: o sumă oarecare din prețul încasat de agenția de turism malgașă, împreună cu o sticlă de jumătate de litru de rom artizanal, era înmânată respectuos conducătorului comunității, cu cele mai bune urări și cu mulțumiri din partea vizitatorilor. După discursuri elaborate (până azi mă întreb dacă cuvântul meu de mulțumire s-a ridicat la înălțimea cerințelor...), s-a turnat un pic de rom în două cănițe din tablă cu emailul ciobit și am băut pe rând toastând pentru sănătate și belșug.
După care am ieșit în „piața centrală", unde femeile au cântat pe ritmuri necunoscute nouă, iar băieții mai răsăriți au interpretat două dansuri. După care... din ceruri s-a prăvălit ploaia. Cu țipete și chicote, întreaga suflare s-a năpustit la adăpostul întunecat al colibelor sau la adăpostul incert al streșinilor. Întunericul colibelor clocotea de viață și puțin a durat până ce dintr-una dintre colibe s-a ridicat un cântec intonat de copii și femei. Din coliba alăturată a venit prompt răspunsul și acest dialog vesel al glasurilor senine și nepăsătoare dădea o altă dimensiune acestui supărător fenomen pe care îl numim „vreme rea". Pentru noi, orășenii europeni ocupați și grăbiți, ploaia este o calamitate, care ne încurcă planurile și ne nimicește buna dispoziție. Pentru ei, nu era decât un prilej de divertisment și poate o promisiune de belșug în minusculele grădini înghesuite printre colibe.
Gândul mi-a zburat departe, cu decenii în urmă, în vremea copilăriei mele demult trecute, când singura formă de divertisment era interacțiunea cu ceilalți. Fără radiouri, fără televizoare, telefoane mobile, tablete, fără internet (cum, au existat astfel de vremuri?), ne făceam singuri divertismentul, împărtășind ceea ce auzeam de la cei mai în vârstă, sau de la prieteni, sau din lecturile nenumărate. Și atunci, în acea clipă luminoasă, colibele întunecoase și zdrențele care țineau loc de haine nu au mai avut nicio însemnătate și nu am mai avut sub ochi decât semeni de-ai mei care își duceau cu demnitate sărăcia, fiind egalii mei în umanitate și în bucuria de a trăi.
