DISTRIBUIE
Întors de la Consiliul European, deşi a reprezentat un stat membru pe părerea căruia greii UE nu dau mai mult de-o ceapă degerată, preşedintele Traian Băsescu a prezentat măsurile adoptate în cadrul reuniunii ca pe o victorie.
Aşa şi este: o victorie de etapă a raţiunii elitelor în faţa emotivităţii maselor. Să fie oare o victorie şi pentru România?
La propunerea Germaniei şi Franţei, Consiliul European a aprobat introducerea unor reguli mai stricte pentru respectarea criteriului datoriei publice şi al deficitelor bugetare şi instituirea de mecanisme de supraveghere a cifrelor macro-economice din fiecare stat membru în parte. Ciclul de monitorizare bugetar-fiscală începe anual în luna martie, când, pe baza unui raport redactat de Comisia Europeană, Consiliul European va identifica principalele vulnerabilităţi economice şi va trimite recomandări asupra politicilor care ar trebui aplicate. Statele membre au termen până la 30 aprilie a fiecărui an să revizuiască strategia bugetară pe termen mediu şi să adopte programe
de reformă în sectoare precum angajarea forţei de muncă sau incluziunea socială.
Totodată, statele membre care se vor dovedi indisciplinate sub aspect fiscal vor putea fi penalizate cu amenzi. Propunerea fantezistă a d-nei Angela Merkel, de a institui sancţiuni care să meargă până la retragerea dreptului de vot în cadrul UE, a fost, previzibil, respinsă. Întâi, pentru că a stârnit proteste vehemente din partea majorităţii statelor UE, speriate de perspectiva de a fi puse la colţ şi de teama că o astfel de decizie ar putea determina chiar scindarea UE, prin escaladarea diplomatică a unui conflict fiscal-bugetar. Apoi, pentru a institui sancţiunea, ar fi fost necesară o modificare de substanţă a Tratatului de la Lisabona, a cărui ratificare s-a lovit oricum de destule obstacole în mai multe state – să ne amintim doar de Olanda sau Irlanda. Cine şi-ar fi putut imagina că irlandezii ar fi ratificat modificările Tratatului, mai ales că ţara lor ar fi fost principala vizată de acele sancţiuni dure?
Una peste alta, întărirea disciplinei fiscale în Europa nu poate fi decât de salutat, câtă vreme păcatele capitale ale Greciei, de pildă, au fost şi sunt încă plătite, cu vârf şi-ndesat, în forme diverse, de toţi europenii.
Pe de altă parte, satisfacţia preşedintelui Băsescu este justificată doar dacă ne-am gândi că măsurile adoptate la Bruxelles îi oferă o nouă măciucă folositoare pentru a le mai altoi câte una peste ceafă momâilor care decid politicile fiscale şi bugetare la Bucureşti. Conştient pe deplin de popularitatea sa în picaj necontrolat şi rămas atât fără aliaţi, cât şi fără vasali politici care să-i urmeze sfaturile (a se citi “poruncile”) politice ştiind că aduc voturi, dl. Băsescu încearcă să impună ideea că măsurile dure de reducere a deficitului bugetar, care ar urma să fie luate, sunt pur şi simplu inevitabile, dacă nu dorim să intrăm în gura şi sub sancţiunile Înaltei Porţi de la Bruxelles.
Experienţele recente ne arată însă că puterea de la Bucureşti a devenit insensibilă la orice îndemn de raţiune. Majoritatea parlamentară este nu doar fragilă, ci şi înfiorător de indisciplinată, iar pentru liderii parlamentarilor PDL sistemul de recompensă şi pedeapsă a rămas pe jumătate fără obiect. PDL-iştii nu mai au urechi pentru ameninţări subtile, ci doar fie pentru cele brutale (vezi situaţia de la votul moţiunii de cenzură), fie pentru zăhărelul banilor trimişi în teritoriu pentru clienţi sau sponsori politici. UDMR-iştii sunt şi mai greu de controlat, câtă vreme îşi ştiu prea bine potenţialul uriaş de şantaj pe care îl au în coaliţie şi având exerciţiul de peste 10 ani al utilizării sale în scopul politic propriu. Trecerea Legii educaţiei în forma agreată de UDMR a devenit, astfel, nodul gordian al supravieţuirii acestui guvern, ba chiar condiţia necesară (dar nu şi suficientă) a adoptării legilor date temă de casă de trimisul FMI-ului pe pământ, dl. Jeffrey Franks: Legea salarizării unitare, Legea pensiilor, plus îndelung contestata şi discutata ordonanţă a creditelor. La toate se adaugă Legea bugetului pe 2011, care s-ar putea dovedi o nucă prea greu de spart pentru guvernul condus de Emil Boc.
Într-un astfel de scenariu – extrem de plauzibil –, în care guvernul nu va reuşi să-şi treacă bugetul prin parlament, dl. Băsescu s-ar putea afla în situaţia de a fi nevoit să numească un premier PSD, dornic să răstoarne punguţa cu toţi cei doi bani ai bugetului, în capul poporului ascultător la populisme greţoase. Acordul
de finanţare cu FMI s-ar rupe instantaneu, cursul de schimb ar lua-o razna, împreună cu el va sări în aer şi inflaţia, însă scriptele macro-economice ar urma să arate – surpriză! – creştere economică, încă de la primele zile de guvernare social-democrată. La naiba cu Europa, cu sancţiunile ei de doi bani! La naiba cu banii murdari ai FMI-ului! Ne descurcăm şi singuri să punem de-o creştere economică şi de-o mărire de salarii la tot cartierul! Până ne-om dezmetici, am putea ajunge să cumpărăm o cutie de chibrite cu buzunarele doldora de bani.
E un scenariu mult prea pesimist. Totuşi, România a trecut printr-o experienţă similară acum 11-12-13 ani, iar amintirile colective din acea vreme sunt şi acum traumatizante, deşi chiar şi astăzi sunt prea puţini români care au identificat greşelile făcute, pentru a nu le mai repeta. Aşa stând lucrurile, pe de o parte avem strada, cu memoria sa exclusiv emoţională, care pune
o presiune enormă pe decidenţii politici îmbiaţi să renunţe la raţiune şi să dea frâu liber instinctului vorace de vânător de voturi. De cealaltă parte, un Consiliu European de extracţie germanică, sensibil la cifre seci şi silogisme necesar valide, se pregăteşte să-i biciuiască pe păcătoşii care se lasă prea mult pradă stomacului subţiat deja de criză. De aceeaşi parte, un preşedinte adulat de plebe în altă epocă, urât cu aceleaşi patimi acum, şi un guvernator al băncii centrale care îşi păstrează încă o aură publică impenetrabilă de meseriaş care ştie ce face. La mijloc, un guvern năuc, veşnic aflat pe picior de plecare, care uită, pe zi ce trece, pe ce lume se află. Deasupra tuturor, privind cu seninătate autistă întreaga zbatere, tronează o majoritate parlamentară complet neintegrată în peisaj. Aici e tragedia: pâinea şi cuţitul a ajuns la nişte nătăntoli care s-ar vrea Zorro – oricum ar mânui cuţitul, pâinea rămâne la ei, netăiată, iar dintre privitori vor fi destui aceia ciopârţiţi până la finalul reprezentaţiei.
Altfel spus, sloganul anului viitor va fi “Scapă cine poate!”
La propunerea Germaniei şi Franţei, Consiliul European a aprobat introducerea unor reguli mai stricte pentru respectarea criteriului datoriei publice şi al deficitelor bugetare şi instituirea de mecanisme de supraveghere a cifrelor macro-economice din fiecare stat membru în parte. Ciclul de monitorizare bugetar-fiscală începe anual în luna martie, când, pe baza unui raport redactat de Comisia Europeană, Consiliul European va identifica principalele vulnerabilităţi economice şi va trimite recomandări asupra politicilor care ar trebui aplicate. Statele membre au termen până la 30 aprilie a fiecărui an să revizuiască strategia bugetară pe termen mediu şi să adopte programe
de reformă în sectoare precum angajarea forţei de muncă sau incluziunea socială.
Totodată, statele membre care se vor dovedi indisciplinate sub aspect fiscal vor putea fi penalizate cu amenzi. Propunerea fantezistă a d-nei Angela Merkel, de a institui sancţiuni care să meargă până la retragerea dreptului de vot în cadrul UE, a fost, previzibil, respinsă. Întâi, pentru că a stârnit proteste vehemente din partea majorităţii statelor UE, speriate de perspectiva de a fi puse la colţ şi de teama că o astfel de decizie ar putea determina chiar scindarea UE, prin escaladarea diplomatică a unui conflict fiscal-bugetar. Apoi, pentru a institui sancţiunea, ar fi fost necesară o modificare de substanţă a Tratatului de la Lisabona, a cărui ratificare s-a lovit oricum de destule obstacole în mai multe state – să ne amintim doar de Olanda sau Irlanda. Cine şi-ar fi putut imagina că irlandezii ar fi ratificat modificările Tratatului, mai ales că ţara lor ar fi fost principala vizată de acele sancţiuni dure?
Una peste alta, întărirea disciplinei fiscale în Europa nu poate fi decât de salutat, câtă vreme păcatele capitale ale Greciei, de pildă, au fost şi sunt încă plătite, cu vârf şi-ndesat, în forme diverse, de toţi europenii.
Pe de altă parte, satisfacţia preşedintelui Băsescu este justificată doar dacă ne-am gândi că măsurile adoptate la Bruxelles îi oferă o nouă măciucă folositoare pentru a le mai altoi câte una peste ceafă momâilor care decid politicile fiscale şi bugetare la Bucureşti. Conştient pe deplin de popularitatea sa în picaj necontrolat şi rămas atât fără aliaţi, cât şi fără vasali politici care să-i urmeze sfaturile (a se citi “poruncile”) politice ştiind că aduc voturi, dl. Băsescu încearcă să impună ideea că măsurile dure de reducere a deficitului bugetar, care ar urma să fie luate, sunt pur şi simplu inevitabile, dacă nu dorim să intrăm în gura şi sub sancţiunile Înaltei Porţi de la Bruxelles.
Experienţele recente ne arată însă că puterea de la Bucureşti a devenit insensibilă la orice îndemn de raţiune. Majoritatea parlamentară este nu doar fragilă, ci şi înfiorător de indisciplinată, iar pentru liderii parlamentarilor PDL sistemul de recompensă şi pedeapsă a rămas pe jumătate fără obiect. PDL-iştii nu mai au urechi pentru ameninţări subtile, ci doar fie pentru cele brutale (vezi situaţia de la votul moţiunii de cenzură), fie pentru zăhărelul banilor trimişi în teritoriu pentru clienţi sau sponsori politici. UDMR-iştii sunt şi mai greu de controlat, câtă vreme îşi ştiu prea bine potenţialul uriaş de şantaj pe care îl au în coaliţie şi având exerciţiul de peste 10 ani al utilizării sale în scopul politic propriu. Trecerea Legii educaţiei în forma agreată de UDMR a devenit, astfel, nodul gordian al supravieţuirii acestui guvern, ba chiar condiţia necesară (dar nu şi suficientă) a adoptării legilor date temă de casă de trimisul FMI-ului pe pământ, dl. Jeffrey Franks: Legea salarizării unitare, Legea pensiilor, plus îndelung contestata şi discutata ordonanţă a creditelor. La toate se adaugă Legea bugetului pe 2011, care s-ar putea dovedi o nucă prea greu de spart pentru guvernul condus de Emil Boc.
Într-un astfel de scenariu – extrem de plauzibil –, în care guvernul nu va reuşi să-şi treacă bugetul prin parlament, dl. Băsescu s-ar putea afla în situaţia de a fi nevoit să numească un premier PSD, dornic să răstoarne punguţa cu toţi cei doi bani ai bugetului, în capul poporului ascultător la populisme greţoase. Acordul
de finanţare cu FMI s-ar rupe instantaneu, cursul de schimb ar lua-o razna, împreună cu el va sări în aer şi inflaţia, însă scriptele macro-economice ar urma să arate – surpriză! – creştere economică, încă de la primele zile de guvernare social-democrată. La naiba cu Europa, cu sancţiunile ei de doi bani! La naiba cu banii murdari ai FMI-ului! Ne descurcăm şi singuri să punem de-o creştere economică şi de-o mărire de salarii la tot cartierul! Până ne-om dezmetici, am putea ajunge să cumpărăm o cutie de chibrite cu buzunarele doldora de bani.
E un scenariu mult prea pesimist. Totuşi, România a trecut printr-o experienţă similară acum 11-12-13 ani, iar amintirile colective din acea vreme sunt şi acum traumatizante, deşi chiar şi astăzi sunt prea puţini români care au identificat greşelile făcute, pentru a nu le mai repeta. Aşa stând lucrurile, pe de o parte avem strada, cu memoria sa exclusiv emoţională, care pune
o presiune enormă pe decidenţii politici îmbiaţi să renunţe la raţiune şi să dea frâu liber instinctului vorace de vânător de voturi. De cealaltă parte, un Consiliu European de extracţie germanică, sensibil la cifre seci şi silogisme necesar valide, se pregăteşte să-i biciuiască pe păcătoşii care se lasă prea mult pradă stomacului subţiat deja de criză. De aceeaşi parte, un preşedinte adulat de plebe în altă epocă, urât cu aceleaşi patimi acum, şi un guvernator al băncii centrale care îşi păstrează încă o aură publică impenetrabilă de meseriaş care ştie ce face. La mijloc, un guvern năuc, veşnic aflat pe picior de plecare, care uită, pe zi ce trece, pe ce lume se află. Deasupra tuturor, privind cu seninătate autistă întreaga zbatere, tronează o majoritate parlamentară complet neintegrată în peisaj. Aici e tragedia: pâinea şi cuţitul a ajuns la nişte nătăntoli care s-ar vrea Zorro – oricum ar mânui cuţitul, pâinea rămâne la ei, netăiată, iar dintre privitori vor fi destui aceia ciopârţiţi până la finalul reprezentaţiei.
Altfel spus, sloganul anului viitor va fi “Scapă cine poate!”
DISTRIBUIE
Comenteaza
