Schalke

Nu m-am gândit niciodată că o să pot admira ceea ce se întâmplă în spatele fotbalului. Zecile de imagini de la televizor, din jurnalele de ştiri mă scârbesc din ce în ce mai mult. Mai ales trista istorie a lui Mutu, cu tot infantilismul său de nevertebrat, care răzbate din fiecare “minune” pe care o face.

E drept, nici politicienii, cu câteva excepţii notabile, nu mă entuziasmează prea mult. Dar măcar pe aceştia mă pot enerva, îmi pot urla (în van!) părerea şi cuvintele... E drept că fotbaliştilor nu li se poate reproşa că au ruinat încrederea poporului, - lucru care mi se pare cel mai trist, în existenţa unei naţiuni şi nici că au adus ţara în plină perioadă “Ceauşescu”, adică înapoi cu mai bine de douăzeci de ani. Lor li se poate, în general, reproşa că “nu fac treabă”, că nu dau goluri şi că nu răsplătesc în acest fel admiraţia şi dragostea fanilor. Maximum atât.

În România acestor reproşuri li se pot adăuga şi lucrurile, nu puţine, care compun viaţa privată sau cea din cantonamente a sportivilor. Beţii, discoteci, femei de toate soiurile, etc. Dar, cum spuneam, ceva m-a făcut să încerc (şi) un exerciţiu de admiraţie la adresa fotbaliştilor. Evident, nu la cei din România. M-am nimerit, sau ei s-au nimerit, să locuim/să locuiesc în acelaşi hotel cu lotul de fotbal al echipei nemţeşti Schalke 04. A fost o surpriză să constat că nu veniseră singuri, ci însoţiţi, pe cont propriu, de peste o sută de fani; nemţi de categorie mijlocie, bărbaţi şi femei, de la tineri la vârstnici, oameni care doreau să-şi vadă vedetele la lucru.

M-au frapat demnitatea, lipsa de aroganţă cu care vorbeau cu oamenii, făceau fotografii sau împărtăşeau idei, opinii, dar mai ales comportamentul exemplar al acestor jucători care nu semănau prin nimic cu ceea ce văzusem la televiziunile noastre, atunci când se refereau la fotbaliştii autohtoni. De fiecare dată decent îmbrăcaţi la masa de seară, respectuoşi în orice situaţie, zâmbind condescendenţi atât liftierului, cât şi zecilor de maseuri, doctori, antrenori sau ce or mai fi fost, cu toţii purtând ecusoane, pătrunşi în fiecare moment de importanţa muncii lor. Păreau cu toţii o uzină nemţească, cu maşini bine unse, din momentul în care părăseau hotelul în autobuzele lor aduse pe roţi din Germania, apoi după-amiaza la piscină sau pe vreo terasă, citind o carte sau frunzărind o revistă; dar întotdeauna vorbind fără să urle, râzând stăpânit, fără emfază la desele întâlniri cu oamenii care-i aşteptau în holul hotelului sau în restaurant seara.

Poate că de aceea arată aşa şi Germania, cu tot ce e nemţesc, plin de seriozitate şi aplomb. Poate că şi România ar arăta altfel dacă ar lipsi hăhăiala birjărească, nesimţirea şi infatuarea, atât la cei ce privesc, cât şi la cei ce joacă. E valabil şi la politicieni, nu numai la fotbalişti şi la fanii lor... M-am gândit dacă printr-o minune undeva, într-un hotel imens s-ar putea aduna, cândva, crema politicienilor care ne stăpânesc azi, împreună cu cei care i-au votat... Imaginaţi-vă, chiar dacă pare pretenţios pentru un exerciţiu intelectual, pe domnii Hoară, Canacheu, Udrea & co., adunaţi în păr, exersând “admirabilele” luări de cuvânt, aşa cum o echipă de fotbal exersează atacul... Sau pe Igaş şi Ialomiţianu repetând explicaţii pentru nenorocirea în care au adus ţara, asemeni unor jucători exersând apărarea! Şi toate astea, sub privirile siderate, mute de admiraţie ale propriilor susţinători-votanţi, talibanii portocalii, în frunte cu filosoful “alifie”...

Nu e asta imaginea dezastrului absolut? Nu e aceasta imaginea pregătirii minuţioase a “meciului” acestor politicieni împotriva propriului popor?