Ea a fost legată de cinci mutaţii care s-au petrecut în societatea modernă, într-un timp relativ scurt.
Prima mutaţie a fost schimbarea de percepţie care a avut loc în managementul comunităţilor şi organizaţiilor: cel condus, persoana umană, nu a mai fost considerat doar obiect al deciziilor, ci participant la implementarea acestora, iar profilul celui care ia deciziile a fost inclus în discuţie.
Altfel spus, regulile interacţiunii în comunităţi şi instituţii, precum şi calitatea leadership-ului au început să fie chestionate. Abordarea governance, inclusiv governance în universităţi, a intervenit odată cu un proces de democratizare, ce a fost considerat indispensabil pentru a mări prestaţia organizărilor.
A doua mutaţie care a dus la abordarea guvernanţei în universităţi a fost masificarea învăţământului superior. După 1968, am asistat în Europa, iar ulterior, în întreaga lume, la sporirea substanţială a efectivelor de studenţi, care a indus transformări în întreaga organizare a universităţilor: multiplicarea şi diversificarea acestora, o nouă geografie a facultăţilor, sporirea efectivelor de cadre didactice, reorganizarea catedrelor şi altele. Conducerea universităţilor nu putea rămâne neatinsă: ea a trebuit să tematizeze reguli de interacţiune în unităţi complexe, în care performanţele depindeau nu doar de calitatea deciziilor centrale, ci şi de iniţiativele aşa-zise “locale”, în care “puterea” se redistribuia inevitabil. Abordarea governance în cazul universităţilor a intervenit ca răspuns la nevoile de restructurare a conducerii, în condiţiile masificării învăţământului superior.
A treia mutaţie a fost survenirea societăţii industriale, care a solicitat universităţilor nu atât adevăruri, cât cunoştinţe utile în mod nemijlocit economiei şi administraţiei, nu atât oameni de cultură, cât specialişti în tehnologie, economie, administraţie. Universităţile sunt scoase din izolare în raport cu economia şi administraţia şi transformate în parte a economiei şi proiectelor guvernamentale. Abordarea governance în cazul universităţilor a fost încurajată ca măsură de optimizare a funcţionării cu randament a unei instituţii ce trebuia, totuşi, să-şi ia singură deciziile, în virtutea autonomiei.
A patra mutaţie de care se leagă abordarea governance în universităţi a fost emergenţa “societăţii cunoaşterii”. Competenţele – profesionale, comunicative, interactive – au devenit cruciale în societate, iar inovaţiile şi descoperirile s-au dovedit indispensabile economiei competitive. Universităţile au început, ca urmare, să fie considerate sub aspectul consecinţelor lor în formarea de specialişti şi în generarea inovaţiei, în vreme ce dinamica economică s-a dovedit a fi dependentă de calibrul învăţământului superior şi al cercetării ştiinţifice. Abordarea governance în cazul universităţilor a câştigat teren ca acţiune de identificare şi punere în valoare a acelor factori care măresc performanţele acestor instituţii.
A cincea mutaţie care a determinat trecerea la abordarea governance în universităţi a fost globalizarea economiei şi comunicaţiilor. Globalizarea a extins piaţa pe care se valorifică produsele, inclusiv produsele universităţilor. Instituţiile de învăţământ superior nu mai puteau rămâne simpla prelungire a proiectelor culturale naţionale de altădată, ci intrau în competiţia lărgită şi intensificată a pieţelor globalizate. “Globalizarea” – trebuie încă o dată spus – este altceva decât “internaţionalizarea” (vezi Andrei Marga, The Internationalisation of the European Universities, în Andrei Marga, University Reform Today, pp. 386-389.) şi nu duce deloc la uniformizarea soluţiilor, ci mai curând la eforturi de autoorganizare în vederea unor performanţe capabile să câştige în concurenţa globalizată. Abordarea governance se dovedeşte a fi calea spre o autoorganizare mai aptă să genereze performanţe competitive în epoca globalizării.
Desigur că abordarea governance în universităţi s-a impus pe fondul interesului sporit al statelor pentru formarea de specialişti şi cercetări ştiinţifice aplicate şi în legătură cu preocuparea guvernelor de a direcţiona învăţământul superior ţinând seama de autonomia universitară, ca precondiţie a performanţelor. Nu stărui aici asupra acestei istorii a împletirii evoluţiei dinăuntrul universităţilor cu evoluţia politicii statelor şi a geopoliticii, chiar dacă deplasarea spre abordarea governance rămâne parte a schimbărilor sociale şi politice din societatea modernă. Vreau să scot în relief, însă, pentru a face cât mai limpede situaţia în care ne aflăm astăzi, schimbările fundamentale care s-au produs în ultimele decenii în politica universitară a guvernelor.
Astfel, după ce, în consecinţa lui 1968, preocuparea de lărgire a accesului în învăţământul superior a prevalat în ţările europene, iar această preocupare s-a întărit după 1989 în centrul şi estul Europei, la sfârşitul anilor nouăzeci problema eficienţei învăţământului superior a intrat în avanscenă. Vechea temă a “autonomiei universitare” a fost complementată cu tema “responsabilităţii” şi, mai nou, cu cea a “accountability”. Aşa cum s-a menţionat în mod convingător în Magna Charta Universitatum (1988), universităţile sunt instituţii care nu sunt eficace dacă nu se bucură de autonomie, iar guvernele au integrat acest adevăr în legislaţii ce încurajează asumarea autonomiei, răspunderii şi practicarea accountability şi în politici orientate spre funcţionalizarea universităţilor ca actori ai programelor de dezvoltare.
Finanţările pe proiecte, diferenţierea finanţărilor, stimularea la folosirea resurselor de finanţare alternative, evaluările periodice de către agenţii specializate, punerea pe prim-plan a formării competenţelor viitorilor absolvenţi, sistemul de credite transferabile, şi multe altele, sunt componente ale acestei abordări a universităţii ca parte a programelor economice, administrative şi sociale. în acest cadru s-a impus treptat o anumită înţelegere a governance, în care accentul a căzut pe reguli, pe cadrul societal existent şi pe performanţa de atins.
