Motivele lor sunt simple, enunţate ca atare de ministrul olandez al Imigraţiei, Gerd Leers: cele două ţări nu pot păzi în acest moment frontierele externe ale Uniunii Europene. Dincolo de explicaţia în cuvinte puţine, olandezii au două motive mari şi late pentru care nu ne vor. Întâi, cum s-a mai spus, executivul olandez este susţinut în Parlament de o coaliţie de centru-dreapta minoritară, sprijinită de ţăcăniţii xenofobi ai lui Geert Wilders. Apoi, ei cunosc ca nimeni alţii în Europa dimensiunile uriaşe ale traficului de carne vie de provenienţă din Europa de Est - Grecia plus Bulgaria (pentru fetele din Albania şi Turcia) şi România (pentru spaţiul ex-sovietic). După ce ani la rând celor două ţări li s-a spus cu frumosul că nu pot intra în Europa pe de-a-ntregul decât cu unghiile tăiate, statele europene au constatat că progresul în această parte de lume nu se poate realiza decât prin constrângere. Ei bine, cam atât le-a mai rămas pe post de pârghie de control: aderarea la spaţiul Schengen.
Ne căinăm, pe bună dreptate, că suntem consideraţi cetăţeni europeni de mâna a doua, a treia, când constatăm că piaţa muncii din mai multe state ne este în continuare restricţionată, deşi au trecut aproape 5 ani de la aderarea formală. Alte pusee de jale ne prind când presa occidentală ne bagă în seamă doar când vreun concetăţean a hăcuit vreo italiancă, vreo hoardă de sălbatici fără acte de identitate, s-a stabilit pe lângă Bordeaux şi dă lecţii de muzică populară românească la tot cartierul, în interpretarea d-lui Minune, ascuns într-un casetofon Panasonic, sau când lui Evra era să-i rămână glezna tribut la temelia Stadionului Naţional. Nu ne tresare vreun muşchi pe faţă dacă un prostuţ ajuns ministru de Interne lansează în dezbatere publică un proiect de lege care restrânge puternic dreptul la exprimare publică, obligându-i pe organizatorii oricăror proteste sau manifestări publice nu doar să declare acţiunea, ca până acum, ci să primească aprobare pentru ea. Motivele de respingere a cererii de a protesta sunt enumerate în aceeaşi manieră laxă şi interpretabilă pe care o cunoaştem, de pildă "motive temeinice", "motive rezonabile" etc. Că unui ministru, fie el şi prostuţ, i-a trecut prin cap o aşa modificare a legii, pentru asta doar şi deja ar trebui să ne fie jenă şi să ne punem problema dacă nu cumva suntem de multă vreme cetăţeni de mâna a doua, a treia...
E o anume voluptate a autoflagelării în cuvintele noastre. Când ne aflăm în străinătate şi ne prezentăm străinilor, apare o tânguire inexplicabilă în voce când rostim "I come from Romania", de parcă am duce în spate un blestem de nedezlegat, iar acum am aştepta o reacţie de compasiune, o bătaie prietenească pe umăr şi o replică încurajatoare de tipul "Nu-i nimic, şi noi am omorât negri." În plus, atitudinea defetistă îşi are rădăcina şi într-o altă nefericire a istoriei. Statul român nu a fost niciodată îndeajuns de funcţional încât să rezolve rezonabil problema infracţionalităţii mărunte, nici a corupţiei, care a ajuns în timp tactică de supravieţuire pentru fiecare om în parte. Intrată în cultura profundă, toleranţa crescută a românilor la aceste tare sociale s-a întâlnit peste hotare cu o naivitate senină a oamenilor care se credeau de multă vreme într-o lume ideală, în care evenimentele se petrec predictibil, iar mecanismele interne previn cu succes devianţele periculoase. În conflictul astfel apărut, nu este nimic surprinzător că popoarelor li s-au pus etichete, iar poporul român s-a trezit cu caracterizări fraudulos generalizatoare şi, desigur, deloc măgulitoare.
Lipsiţi de cultura comunitară şi fără să ne pese sincer de semeni, am ajuns ciuca bătăilor de joc chiar şi la noi acasă. Bechtel şi subcontractorii au făcut
o zvârlitură de autostradă în şapte ani pe sume halucinante, vreme în care au distrus fără recurs toate drumurile din jur. Urcaţi puţin pe Valea Arieşului, cât veţi mai putea. Probabil, în curând drumul va fi luat de valea scăpată de sub control, după ce pietrişul de râu a ajuns fundaţie de autostradă. Nici contractorul, nici subcontractorii nu au şi nu au avut de suferit: autorităţile nu s-au autosesizat, oamenii nu au reclamat, din neîncredere în autorităţi, iar cei care au făcut puţin scandal s-au resemnat repede, dându-şi seama că se bat cu morile de vânt. La câtă bătaie de joc am mâncat de la Bechtel, ne-am mulţumit cu mici furtuni în pahare cu apă şi la a lovi aerul cu pumnii, de nervi şi frustrare pe o soartă netrebnică. Precum într-o ţară de mâna a doua, a treia.
Tot aşa, venirea oricărui "investitor străin" ne saltă inimile de bucurie, de parcă tocmai ne-ar fi revelat descoperirea apei calde. Ca ciupercile după ploaie au apărut companii multinaţionale de outsourcing, de pildă, care rotesc absolvenţii de litere pe posturi de vorbitori la telefon în limbi străine precum îşi schimbă şefii lor şosetele. În atâtea situaţii auzim că "până şi nemţii s-au românizat", constatând, cu dispreţ profund pentru noi înşine, că nepotismul şi corupţia ne sunt dragi, apropiate fibrei naţionale precum le este nemţilor veritabili seriozitatea în tot ce fac. Atâtea şi atâtea companii multinaţionale îşi râd în barbă de nesfârşita noastră inocenţă tâmpă, spunându-ne cât de mult ne ajută, câţi munţi de bani o să investească pentru hatârul nostru, câte slujbe plătite gras o să ne facă, cum o să se scurgă de pe noi doar lapte şi miere, aşa cum se vede doar la televizor, nu sânge şi sudoare, cum învăţaserăm odinioară. Ne tratează ca pe nişte milogi întârziaţi care n-au auzit în viaţa lor că în lumea în care trăim marile companii nu au alt scop decât profitul pur şi dur. Mare scofală ar fi fost dacă am fi aflat-o şi noi la timp, domnilor? Aşadar, în spaţiul ăsta, ne aducem aminte cu toţii că legile sunt făcute pentru a fi încălcate: prostimea o face din obişnuinţă sau afront, cei mai deştepţi ştiu bine că aşa se face profitul mare şi bonusul gras. Iată cum casieriţa de la hipermarket abia dacă are dreptul să meargă la toaletă în timpul serviciului, muncitorul la drumuri şi poduri se caţără pe schele fără echipament de protecţie, fără asigurare şi chiar fără contract de muncă, în schimb îşi face liniştit siesta tocmai în cupa excavatorului, iar funcţionarul public abuzează de funcţie ca să îşi mai ridice un cat la casa de vacanţă, că se schimbă şefii şi ajunge apoi pe drumuri.
Atitudinea incorectă a olandezilor, fie că ne resping la Schengen, fie că ne trimit bacterii imaginare în bulbi de lalele, fie că îi doare undeva de taxele pe care ar trebui să le plătească (ei şi partenerii lor din România) statului român, este reflexia perfectă a lipsei de respect pe care ne-o arătăm faţă de noi înşine. Oare merităm pentru asta să fim consideraţi ţară de mâna a doua, a treia? Da sau nu?
