Între aceşti factori, schimbările climatice figurează la loc de cinste. Chiar dacă ele sunt un factor cu acţiune lentă, rolul lor nu trebuie nicidecum neglijat. În decursul istoriei au fost civilizaţii înfloritoare a căror existenţă a fost drastic retezată de evoluţiile climatice; câteva dintre ele ar putea fi civilizaţia sahariană (vă vine să credeţi că Sahara a fost cândva un adevărat paradis al vieţii?), cultura Harappa din valea Indusului, cultura Maya din America Centrală. Chiar şi cea mai impresionantă cultură pe care o putem plasa cu certitudine între strămoşii noştri, ai românilor - cultura Cucuteni -, pare că a fost decimată de un val de schimbări climatice care a bântuit Europa neolitică.
Indiferent că este vorba despre o ciclicitate pe care încă nu o înţelegem, sau că este vorba despre modificări induse de activităţile distructive ale omului, este cert că la scară planetară se produc schimbări climatice de amploare. Din păcate, previziunile făcute asupra acestui fenomen arată că România, mai ales în zonele de câmpie, va fi supusă unui proces de aridizare, chiar deşertificare (informaţii recente arată că în sudul Olteniei au apărut dune de nisip, în plină expansiune).
Este posibil deci ca România, odată grânar al Europei, azi importator net (pe datorie!) de alimente, să-şi vadă modesta producţie agricolă şi mai subţiată. Oare nu este aceasta o ameninţare puternică la adresa securităţii, nu numai alimentare, a naţiunii române? Oare se gândeşte cineva în perspectivă, ce măsuri trebuie luate azi pentru ca mâine să nu suferim de foame? Guvernul anunţă cu emfază că va subvenţiona costul energiei electrice necesară irigaţiilor în această vară care se anunţă foarte secetoasă. Dar, atunci când nu sunt preocupaţi cum să mai scape de DNA sau de ANI, se gândesc oare guvernanţii la un program naţional, pe termen lung, de creare de rezervoare de apă şi de dezvoltare a unei reţele adevărate de irigaţii? Nici vorbă!
Au fost civilizaţii care au pierit din cauza folosirii necorespunzătoare a factorilor naturali. Înfloritoarea civilizaţie khmeră având drept centru Angkor Vat s-a stins după doar 500 de ani de înflorire datorită colmatării tuturor sistemelor, ingenioase de altfel, de gestionare a apei. România pare hotărâtă să încerce o experienţă similară: pădurile sunt tăiate în ritm accelerat pentru a fi transformate în averi neruşinate, iar agricultura măruntă, care hrăneşte jumătate din populaţia ţării, pare inspirată de romanele dickensiene. Privită din avion, România ne apare drept o ţară peticită, alcătuită din milioane de ogoare, cu utilizări dintre cele mai diverse şi mai absurde. Cursurile de apă sunt neglijate în mod criminal; într-un cuvânt, activitatea de amenajare a teritoriului este măreaţă, este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Nu este acesta un adevărat atentat la adresa securităţii naţionale? Fără îndoială; dar cui să-i pese?
Şi poate că ameninţarea nu ar fi atât de gravă dacă România nu ar trebui să înfrunte acest viitor complicat cu o populaţie redusă numeric şi drastic îmbătrânită. Natalitatea este în cădere liberă, singura categorie socială în creştere numerică este cea a pensionarilor, cei care sunt în putere muncesc pe alte meleaguri, având în suflet o speranţă, mai mică sau mai mare, de a-şi face un rost pe acele meleaguri. Depopularea României continuă în ritm accelerat; dacă la aceasta adăugăm gravele lacune morale care împing tineretul spre opţiuni greşite, decăderea morală şi nepriceperea crasă a clasei politice, ticăloşia mercantilă a acesteia, inadecvarea învăţământului românesc la nevoile viitorului, degringolada sistemului naţional de sănătate, avem tabloul unei naţiuni în derivă, păscută de numeroase provocări şi primejdii.
Din nou... cui să-i pese? Poporul a descoperit visul prosperităţii, şi este gata să-şi sacrifice viitorul pentru bunăstarea imediată. Politicienii au descoperit acelaşi vis dar, având în vedere că îl pot socoti în milioane (de euro, desigur...), ei optează pentru bunăstarea eternă. Dar tot ei sunt cei care, din interese evident politicianiste, se ceartă pe legitimitatea misiunii lor. Al doilea om din stat, presedintele Senatului, în loc să fie sincer preocupat de viitorul acestei naţii, deplânge transferul unor competenţe din domeniul securităţii de la guvern către preşedinţie. Din păcate, trebuie să constatăm un lucru teribil de trist: transferul acestor competenţe către Preşedinţie este poate singura şansă ca o serie de probleme ardente, de maximă importanţă pentru ţară, să ajungă în ocolul cuiva căruia cu adevărat îi pasă...
Parafrazându-l pe Seneca, trebuie să spunem: „Duşmanul trebuie oprit înainte de a pătrunde în cetate. După ce a pătruns, este prea târziu să-i ceri cum să se poarte". Când scriu aceste rânduri, preşedintele Iohannis a prezentat în faţa Parlamentului noua strategie de securitate a României. Pentru binele nostru, al tuturor, sper că această strategie ne va permite să ţinem duşmanul la porţile cetăţii.
