Mai ales că astăzi vine sfârşitul lumii, nu? Dar dacă nu vine? Dacă “sfârşitul lumii”, despre care aud vorbindu-se de câteva zile încontinuu, ne ocoleşte şi acum, cum a mai făcut-o de nenumărate ori în ultimii ani? Dacă “sfârşitul lumii” e doar o vorbă aruncată în vânt, cu scopul de crea panică, iar adevăratul înţeles al său e cu totul altul?
Nu ştiu, de fapt, ce înseamnă acest “sfârşit al lumii”, dar ştiu ce mi-aş dori să însemne. Şi sunt convins că nu doar eu am aceleaşi gânduri. Pentru foarte mulţi – cei pentru care încă mai contează bunul simţ, valoarea şi respectul – înţelesul perfect pentru “sfârşitul lumii” ar fi un simplu gest care să ne facă pe noi, românii, să simţim că mai avem onoare.
Mă refer la fotbal. La Victor Piţurcă. La omul care a reuşit, prin metodele sale, doar de el înţelese, să transforme ceea ce cândva era cel mai de preţ bun al României într-o ruşine mondială. “Sfârşitul lumii” ar trebui să fie, de fapt, sfârşitul poveştii de groază pe care Victor Piţurcă a scris-o, în ultimul timp, la echipa naţională de fotbal a României. “Dezastrul din Gruia” a deschis, în sfârşit, ochii opiniei publice. Meciul catastrofal cu Lituania şi golăniile din Grădina Botanică au dezvăluit o faţă a Naţionalei pe care puţini şi-o închipuiau.
O faţă după chipul şi asemănarea “şefului” trupei de nesimţiţi, cel poreclit “Satana”, fostul mare fotbalist şi fostul tehnician promiţător Victor Piţurcă, ajuns între timp un antrenor neînţeles de nimeni. Un antrenor care se zbate ca un leu într-o cuşcă din care nu va putea ieşi niciodată. O cuşcă pe care singur a construit-o şi căreia i-a şi pus zăvor.
Mai-marii fotbalului sunt puşi în faţa unei decizii gele, dar nu imposibil de luat. Să nu uităm ce a păţit Cornel Dinu după 2-5 la Kosice. A fost dat afară fără regrete. Ce a urmat a fost cea mai frumoasă poveste din istoria fotbalului românesc la nivel de echipă naţională. O poveste care a ajuns şi ea la final, dar căreia i s-a mai adăugat un capitol.
Unul fără noimă, tras de păr şi salvat in extremis de o calificare mincinoasă la EURO 2008, după un gol din off-side. Aceste lucruri se uită, nu? în momentele de euforie, da. Dar nu pentru totdeauna. Reapar în memoria celor care speră atunci când “tricolorii” păşesc pe teren, şi mai ales atunci când aceştia
nu fac altceva decât să fie sparring-parteneri pentru echipe care abia au desluşit primele taine ale fotbalului.
Meciul de astăzi, de la Torshavn, cu Insulele Feroe, nu contează. Chiar deloc. E prea puţin important ce va fi acolo. Mult mai important e ce va fi după revenirea în România a delegaţiei tricolore.
Contează cine va avea puterea să pună piciorul în prag şi, mai mult, cum va face asta. Dacă joi dimineaţă nu voi citi că Victor Piţurcă nu mai e selecţionerul României înseamnă că “sfârşitul lumii” – cel puţin al celei în care bunul simţ, valoarea respectul sau onoarea contează – a venit. în caz contrar, o şansă ar mai fi. Cel puţin până când experimentul din Elveţia va lua sfârşit.
