Avem şi un tratat intitulat “Arta minciunii în politică”, tratat din 1733 şi atribuit lui Jonathan Swift. Unii contestă paternitatea lui ilustră, dar sunt destule argumente pentru ca acesta să fie considerat autor. în epoca modernă , basmul lui Collodi şi personajul Pinocchio au furnizat suportul pentru crearea unui tip caracterial şi a unui sindrom de personalitate.
în faţa multora care analizează basmul dintr-o perspectivă biblică, marele scriitor italian Eduardo Sanguineti spunea că este un text capital al culturii moderne. Meritul lui Collodi a fost acela de a fi realizat o povestire organică folosind un colaj extraordinar de situaţii deja existente şi cunoscute, Pinocchio este contrariul acelei ...groaznice cărţi numite Cuore: aceasta te învaţă numai să plângi, în timp ce basmul cu păpuşa de lemn te învaţă să rîzi şi să te descurci întotdeauna şi în orice situaţie.
Mioriţa noastră, venită parcă din paradigma lui Cuore, inima de copil, este străină de poporul căreia i-a fost impusă ca mit fondator, popor care parcă se apropie mai mult de modelul descurcăreţului Pinocchio.
Dacă cineva spune că politicienii mint ori i se zice că e prost, şi a aflat doar acum, ori că este un pleonasm. Minciuna în politică este aproape normală, cred unii analişti. Este normal pentru că politica este, până la urmă, un joc, o convenţie. Oamenii îi iubesc şi îi votează pe cei care sunt convingători, nu pe cei care sunt sinceri.
Spectacolul face parte din politică şi, odată cu el, în casa politicii intră şi disimularea. O specie de aşa-zişi consultanţi politici, israeliano-români, care se mută mereu la cei de la putere pentru a-i ajuta să piardă, vorbesc des la televizor, exibând un fel de cinism al marketingului politic, făcând din şmecherie şi minciună un fel de esenţă a politicii. Minciuna e o armă folosită cu inteligenţă, spun ei, iar cine nu o foloseşte este exclus din jocul politic. Poate că minciuna este rentabilă, poate că a spune adevărul ar fi mai puţin pragmatic, în multe situaţii.
Chiar dacă oamenii ştiu că sunt minţiţi, nu cred că arta de a face politică se poate baza pe minciună.
Cred că politica înseamnă, în primul rând, credinţa în valori şi, mai ales, instinctul de a fi solidar cu oamenii din grupul tău de apartenenţă sau cu un grup aflat în dificultate sau în suferinţă. Unii ajung să facă din minciună un reflex, o a doua natură. Mint aşa cum respiră, mint aşa cum ar da bineţe, dincolo de situaţia în care se află sau postură. Minciuna începe să devină în politica noastră un poligon de întrecere.
După ce în patru ani s-au făcut doar patru kilometri de autostradă, ministrul responsabil spune, fără să clipească, că în viitor se vor face 2.000 km, plus alte mii
de kilometri de drumuri judeţene. Pardon, vine un alt partid, noi vom face mai mulţi kilometri, în plus, noi vom trimite oameni în cosmos. Vom face din România a şaptea putere economică din Europa, licitează şi premierul, deşi în clasamentul competitivităţii generale suntem la toate capitolele la coada clasamentului mondial, mult după Burkina Faso şi Zimbabwe.
Românii împrăştiaţi prin lume sunt momiţi cu 20.000 de euro, iar când nimeni nu crede, marele politician plusează: 25.000 de euro şi credite cu dobândă subvenţionată de stat. La ultimele alegeri, câştigătorul Bucureştilor a învins desenând cu mâinile prin aer autostrăzi suspendate peste marile bulevarde şi lumea nu a râs deloc, nici măcar nu i-a spus şmechereşte: hai, bre Sorine, lasă caterinca, noi te votăm oricum pentru că eşti şmecher de Primăverii. Un micuţ lider de opoziţie spune că va lua fotoliile de sub curul senatorilor propriului partid, după ce le vor fi câştigat chiar prin această gogoaşă.
Nu, acestea nu sunt promisiuni, cum aţi putea să credeţi, căci în această situaţie am putea crede că autorul lor a crezut că se pot face, dar n-a avut condiţii, nu a fost lăsat, s-a înşelat etc. Nu este cazul, acestea sunt minciuni spuse cu neruşinare şi lipsă de respect.
Un om normal se poate întreba firesc cum poate cineva să îşi închipuie că ar putea să fie crezut spunând asemenea tâmpenii. Mincinoşii din politică îşi creează propria realitate, propria lume. Acolo sunt dictatori absoluţi şi cumulează Ministerul Adevărului. Drama celor atinşi de sindromul Pinocchio este că povestea lor se termină prost, nu are happy-end-ul poveştii lui Collodi.
Mincinoşii mari ai politicii au un trist sfârşit: încep să creadă ei înşişi în minciunile lor. Se luminează şi se uită cu uimire la construcţia lor genială. Se cred salvatorii lumii şi nu înţeleg de ce, la un moment dat, lumea îi ocoleşte. Trăiesc drama că sunt mari neînţeleşi, generoşii pe care popoarele nu-i merită. Când se va arunca cu roşii după ei se vor crede Cristoşi răstigniţi şi doar atunci când vor fi aruncaţi cu şuturi în fund de pe scenă se va vedea că au fost doar nişte păpuşi de lemn şi cârpă, nişte marionete.
