Societatea actuală în concepția lui Francisc

În consecința înaltei calificări a teologilor de referință – Karl Rahner, de Lubac, Congar, spre exemplu – și a unor cardinali care au ocupat poziții hotărâtoare sub pontificate de cotitură istorică – Bea, Montini sau Ratzinger, de pildă – s-a ajuns la o tradiție solidă de enciclice ce au captat problemele timpului și au înnoit orizonturile.

Enciclice precum Mater et Magistra (1961), a lui Ioan al XXIII-lea, sau Populorum Progressio (1967), a lui Paul al VI-lea, Solicitudo rei socialis (1987), Fides et ratio (1998), ale lui Ioan Paul al II-lea, Deus caritas est (2005), Caritas in veritate (2009), ale lui Benedict al XVI-lea sunt expresii reprezentative ale epocii precum mari creații din literatură, artă, știință, filosofie. Și prin ele epoca și-a lăsat sigiliul în curgerea istoriei lumii.

Din multe considerente, se aștepta cu mult interes encliclica de început a papei Francisc. Căci pe scenă a venit nu doar primul papă iezuit, ce întruchipează în mod firesc vederile ordinului care a marcat definitiv educația și gândirea lumii, ci și un papă al cărui centru de acțiune este pastorația. Ioan al XXIII-lea avea ca centru al preocupării reforma, Paul al VI-lea, raportarea la modernitate, Ioan Paul I readucerea Bisericii în mijlocul societății, Ioan Paul al II-lea, restabilirea valorii persoanei umane, iar Benedict al XVI-lea,  relansarea credinței în Dumnezeu și a Bisericii ca instituție. Francisc s-a angajat să întărească prezența lui Isus în viața oamenilor pe calea exemplului personal al păstorului. Deviza pontificatului lui Ioan Paul al II-lea a fost „nu vă fie frică!”, iar a pontificatului lui Benedict al XVI-lea „deschideți larg porțile lui Cristos!”. Deviza lui Francis, luată, de asemenea, din apostolul Pavel, este „bucurați-vă!”.

Interesul pentru concepția lui Francisc a fost satisfăcut la început de publicarea primei enciclici, semnate de cei doi papi în viață, Lumen Fidei (2013). Nu de mult, însă, noul suveran pontif a dat publicității o sinteză a vederilor sale exprimate de a lungul anilor, voluminoasa (180 de pagini în ediția germană)  scrisoare pontificală Evangelii gaudium (2013). Aceasta se referă la multe teme majore – de la „reforma misionară a bisericii”, trecând prin „criza angajamentului comunitar” și „răspândirea Evangheliei”, la „dimensiunea socială a evanghelizării” și nevoia unui „nou elan misionar”. Vom discuta cu alt prilej evoluția conceperii bisericii ca instituție și noua abordare a acesteia, propusă de pontiful roman. Tema care ne interesează aici este analiza societății actuale. Să ne oprim asupra tezelor caracteristice.

Scrisoarea pontificală Evangelii gaudium intră repede într-o diagnoză a societății actuale. „Marele pericol al lumii de astăzi, cu oferta ei de consum variată și copleșitoare, este o tristețe individualistă, ce rezultă dintr-o inimă comodă, pofticioasă, din căutarea maladivă de plăceri superficiale, dintr-o atitudine rigidă a spiritului. Atunci când viața interioară se închide în interesul propriu, nu mai este spațiu pentru altul, săracii nu mai au intrare, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se mai trăiește bucuria interioară a iubirii, nu se mai pune în mișcare entuzismul de a face bine” (Franciskus, Die frohe Botschaft Jesu. Aufbruch zu einer neuen Kirche, Benno, Leipzig, 2013, p .6).

Papa Francisc captează în termeni proprii, cu siguranță fermi, deriva individualistă resimțită astăzi nu numai în sfera moralei, ci și a democrației și pe care o vastă critică culturală, politică și economică a neoliberalismului o desfășoară acum în SUA, Germania, Italia, Franța și alte țări. Degradarea individualismului modern („individualismul social”, cum îl numea sugestiv Louis Brandeis, celebrul judecător suprem din SUA), de la o reacție la ierarhii anacronice, la o autocontemplare narcisică, surdă la apelurile comunității și oarbă în privința consecințelor, a găsit în scrisoarea pontificală o nouă exprimare de referință. Nu se poate ieși din această degradare a individualismului – este argumentul papal – „cu vestitori triști și privați de curaj, care nu au răbdare și sunt angoasați, ci cu servitori ai Evangheliei a căror viață iradiază flacăra deplină, după ce au preluat mai întâi în ei înșiși bucuria lui Cristos” (p. 11).

Nu este datoria primordială a unui pontif să dea analiza completă a societății, dar rămâne valabil apelul lui Paul al VI-lea (din Ecclesiam suam, 1964), adresat tututor forțelor societății, să ia în seamă și să cerceteze „semnele timpului” (p. 36). Papa Francisc reia apelul și aduce acest argument: „Ne aflăm acum în fața unei mari răspunderi, căci unele situații prezente, în cazul în care nu află soluții bune, pot declanșa procese de dezumanizare, care apoi foarte greu pot fi făcute reversibile” (p. 36).

Problema majoră, optica sa, este socială. „Umanitatea trăiește în momentul actual o cotitură istorică pe care o putem constata în progresele făcute în diferite domenii. Demne de laudă sunt succesele ce contribuie la bunăstarea oamenilor, de exemplu, în domeniul sănătății, al educației și al comunicării. Dar nu ne permitem, totuși, să uităm că marea parte a bărbaților și femeilor timpului nostru trăiesc în nesiguranță cotidiană, cu consecințe de nevindecat. Unele patologii sporesc. Angoasa și disperarea cuprind inima multor oameni, chiar în țările socotite bogate.

Adesea se stinge bucuria vieții, lipsa de respect și violența cresc, inegalitatea socială devine tot mai izbitoare. Trebuie să se lupte pentru a trăi – adesea pentru a trăi în prea puțină demnitate. Această schimbare epocală a fost cauzată de enormele salturi înainte ce s-au înregistrat în relație cu calitatea, cantitatea, viteza și densitatea progresului științific, precum și de înnoirile tehnologice și promptele lor aplicări în diferite domenii ale naturii și vieții. Ne aflăm în epoca cunoașterii și informației, a unui izvor de noi forme ale unei puteri foarte frecvent anonime” (p. 37).

Suveranul pontif reia în mod perceptibil tradiția catolică de abordare a disparităților sociale și ale repercusiunilor lor dramatice, inițiată de von Ketteler, contemporanul cunoscut al lui Karl Marx, care tocmai făcea din problematica socială piatra unghiulară a teoriei societății. Această tradiție a fost continuată în deceniile recente de Paul al VI-lea, de Benedict al XVI-lea și de personalitatea care conduce astăzi grupul de cardinali desemnați să-l sfătuiască pe noul Papă în privința înnoirii Bisericii – cardinalul de München- Freissing, Reinhard Marx.

Din această optică, Papa Francisc adresează, plecând de la semnalările diferitelor conferințe episcopale, câteva caracteristice respingeri și semnalează nevoia corectării tendințelor culturale specifice epocii. El respinge acea economie  (el spune „Nu unei economii a excluderii și disparității veniturilor”) care mărește efectivul „oamenilor fără muncă, fără perspective, fără soluție” și care, în condițiile globalizării, generează „indiferența” privind soarta altuia (p. 38). El respinge ceea ce criza financiară începută în 2007-2008 a lăsat să se vadă în profunzimea societății actuale: „fetișismul banului și dictatura unei economii fără chip și fără un scop realmente uman” (p. 39). El respinge reforma financiară ce ignoră etica (el spune „Nu banului care guvernează, în loc să servească”) (p. 40).

El respinge „răul cristalizat în structurile sociale nedrepte”, ce descurajează așteptarea unui viitor mai bun (el spune „Nu inegalității sociale ce declanșează violența”) (p. 41). Papa Francisc acuză globalizarea că „face loc aparenței pe seama realității” și antrenează „declinul rădăcinilor culturale” (p. 43). El critică expansiunea „fundamentalismului religios” și oferta „spiritualității fără Dumnezeu” din zilele noastre. El adresează reproșuri severe secularizării pentru relativismul pe care l-a antrenat și „lipsa de orientare” generată printre oamenii de astăzi (p. 44). El deplânge adânca criză a familiei, ca și a celorlalte comunități (p. 45). El arată că „individualismul postmodern și globalizat” distruge legăturile dintre oameni (p. 45).

Andrei MARGA

http://www.andreimarga.eu