Dacă îl citim, de pildă, pe Thomas Jefferson, suntem izbiţi de tăria convingerii că legislaţia evoluează cu timpul, în funcţie de “progresul minţii umane”, dar şi de certitudinea că lumea modernă se mişcă în direcţia unei concentrări de putere în mâinile guvernelor, în raport cu care oamenii au a-şi apăra libertatea oarecum dată de la natură. Adam Smith era convins că este de ajuns ca oamenii să fie liberi pentru ca restul problemelor să se rezolve. Societatea era percepută, desigur, în evoluţie, fiind dependentă de iniţiativele umane, dar o seamă de repere rămâneau mereu sigure. Acestea erau atribuite constantelor naturii, caracterului repetitiv inexorabil al vieţii umane, naturii anticipabile a economiei şi a guvernării ce încadrează existenţa oamenilor.
în ce măsură avem, astăzi, siguranţe? Cât se sigur ne apare viitorul?
Cred că nu numai în comparaţie cu Thomas Jefferson sau Adam Smith, care ne-au lăsat imagini exaltate asupra certitudinilor, ci şi în comparaţie cu, să spunem, Max Weber, care ne-a transmis o imagine austeră (“carcasa tare ca oţelul a supunerii”) a viitorului, putem spune că s-a intrat într-o „societate nesigură”,
într-un înţeles precis. Multe dintre siguranţele de odinioară nu mai există, iar “progresul minţii umane”, de exemplu, n-a adus neapărat legislaţii mai bune şi eliberarea nu rezolvă totul. Semnele acestei mutaţii în considerarea viitorului se înmulţesc. Să menţionăm câteva.
O viziune grandioasă, începând cu “fizicienii” antichităţii eline şi continuând cu cercetarea naturii de mai târziu, ne-a acomodat cu convingerea că există o ordine “naturală” a lucrurilor. Ne putem rezema pe aceasta atunci când vrem să fim “înţelepţi”. între timp, însăşi ideea unei astfel de ordini a intrat în criză. în fapt, “natura” nu mai este de găsit în afara instrumentelor existente de observare şi măsurare, de care depinde. Cel puţin de la formularea “principiului nedeterminării”, al lui Heisenberg, încoace nu mai există îndoială în această privinţă.
Pe alt plan privind lucrurile, se poate spune că istoria a încetat să mai depindă de un singur “factor” – datele geografiei sau economia ori tehnologia – pentru a mai fi previzibilă. După ce mult timp s-a jucat sub controlul tehnologiei şi economiei, istoria a trecut dincoace de cele două medii clasice, “banii” şi “puterea administrativă”, şi se face de acum mai cu seamă sub impactul “culturii”: mai exact, în mediile ce interacţionează mai complex decât s-a anticipat, ale politicii, banilor, pasiunilor, mediatizării, proiectelor de dominaţie, proiectelor pur şi simplu. Istoria nu mai este uşor previzibilă, ba chiar a devenit “impenetrabilă”. Recent izbucnita “criză financiară” (ce ameninţă deja să treacă într-o “criză economică” şi, apoi, într-o “criză energetică”) nu numai că survine pe cursul unei complexe şi rapide dezvoltări, dar lasă, cel puţin până acum, oamenii în perplexitate.
Tot mai mult, valorile (adevărul, binele, frumosul etc.) sunt supuse “deconstrucţiei” cognitive şi practice, încât încetează să mai fie ferme. Relativismul exploatează noua situaţie. în funcţie de nivelul de cultură al celor care convieţuiesc şi de ataşamentul la concepţii clasice, valorile rămân, în cazul cel mai bun, nişte lumini palide în tulburea magmă a frământărilor mulţimilor de oameni lăsaţi în seama “propriilor dorinţe” şi debusolaţi. Abia acum imaginea “mulţimii singuratice”, a lui David Riesman, devine intuitivă. Contextele au luat sub control şi au relativizat valorile, în loc ca acestea să iradieze în jur.
De la cunoaştere, în societatea modernă, oamenii s-au aşteptat să obţină reperele pentru “viaţa izbutită”. Ştiinţa s-a autonomizat şi a făcut posibilă o dezvoltare tehnologică fără egal, dar şi-a îngustat continuu, prin specializare şi fragmentare, unghiul de vedere. Ştiinţele etalează tot mai multe cunoştinţe despre aproape orice, oferă cunoaşterea, dar prea puţin înţelegerea a ceea ce se petrece în jur. Realităţile devin, şi sub acest aspect, greu penetrabile. Condiţiile de viaţă sunt “fabricate” pe scară mare, graţie tehnologiilor, dar acum, pe fondul unor vaste schimbări, precum “încălzirea globală”, scapă de sub control sau surprind oamenii nepregătiţi.
Complexitatea a sporit din toate direcţiile. Evenimente ale naturii altădată „îngheţate” – cutremure, vulcani etc. – explodează din nou, mediul tehnologic sporeşte dependenţele vieţii, manipularea mediatică modifică societăţile. însăşi reproducerea condiţiilor elementare de viaţă (hrană, îmbrăcăminte, adăpost, transport etc.) aduce deja cu sine, pe scară semnificativă, nesiguranţe. Pe şosea nu mai depinzi atât de eroarea ta, cât de neatenţia altora. “Loteria” cancerului nu-l ocoleşte pe niciunul, într-un mediu afectat de radiaţii, naturale şi artificiale, deopotrivă. O cantitate enormă de inexactităţi, deturnări ale atenţiei, aproximări, falsuri umple spaţiul public şi inspiră percepţii, chiar decizii, care afectează viaţa oamenilor.
Aceste semne sunt completate de multe altele. La o descriere extinsă se poate reţine nu doar faptul că nesiguranţele ocupă terenul siguranţelor de odinioară, ci şi că nesiguranţele sporesc. Nu mai poţi păşi în realitate fără să păşeşti în nesiguranţă. Se intră în “societatea nesigură”.
Diagnoza “societăţii nesigure” – care face un pas înainte în raport cu diagnoze de referinţă ale ultimelor decenii, precum “societatea asimetrică” (Colleman), “societatea invizibilă” (Innerarity), “societatea riscului” (Beck) – nu este deloc colorată dramatic. A recunoaşte nesiguranţa nu are de a face cu lamentarea sau cu teama, ci mai curând cu lansarea unui efort de “prindere” mai din adâncime, mai lucidă, a lucrurilor. Pe de altă parte, asumarea nesiguranţei este de preferat dogmatismelor naive, care se instalează odată cu fiecare siguranţă şi permite necesara aerisire a viziunii. în fapt, un nou program de cercetare ştiinţifică şi de cunoaştere a devenit necesar, iar reorganizarea, pe noi concepte directoare, a instituţiilor alocate cunoaşterii este, acum, premisa indispensabilă. Dacă “riscul” va fi sau nu noul concept conducător, vom argumenta cu alt prilej.
