Trãim într-o societate – astfel sunã teza – ce trebuie cercetatã, fireste, factual, dar nu poate fi înteleasã decât de “teoria societãtii”. Din perspectiva acestei teorii, cultivatã de autori germani, americani, francezi, “suntem martori oculari – subiect si obiect – ai unei rupturi înãuntrul modernitãtii, care se desprinde din contururile clasicei societãti industriale si ia o formã nouã – aceea a ... <<societãtii riscului>>...
Ea pretinde un echilibru dificil între contradictiile continuitãtii si ale cenzurii în lumea modernã, care se oglindesc încã o datã în contradictia dintre modern si societatea industrialã, dintre societatea industrialã si societatea riscului” (p. 13). Altfel spus, nu mai suntem riguros în societatea modernã, ci trãim schimbarea modernitãtii însesi, într-un mod semnificativ, care ne pretinde noi optici si concepte.
Meritã stãruit asupra diagnozei lui Ulrich Beck (chiar dacã explicitarea metodelor folosite este deliberat amânatã pentru mai târziu) nu doar din cauza rarei productivitãti a profesorului Universitãtii din München. în realitate, câteva dintre cãrtile sale, de pildã Was ist Globalisierung? Irrtümer des Globalismus – Antworten auf Globalisierung (1997), sunt bestselleruri internationale.
Meritã stãruit, spuneam, înainte de toate pentru acuitatea diagnozei: trãim în “societatea riscului”! în fapt, Ulrich Beck a captat în termeni mai concludenti decât antecesorii sãi trecerea vietii oamenilor de astãzi de sub tutela “nevoii (Not)” sub tutela “angoasei (Angst)” sau, eventual, sub ambele tutele. Se ajunge, pe culmea modernitãtii, conform tezei, la un “ev mediu modern al primejdiei” (p. 8), adicã într-o societate în care primejdia este generatã nu prin accident, ci structural, si este trãitã la tot pasul. “Nu omisiunea produce catastrofa, ci sistemele care transformã umanitatea greselii în forte de distrugere de neînteles” (p. 8).
Ce s-a petrecut de fapt? Ulrich Beck pleacã, în analizã, de la explozia reactorului nuclear de la Cernobîl, pe care o interpreteazã ca indiciu al periclitãrii tuturor: diferentele dintre oameni sub aspectul riscurilor dispar, se formeazã noua “fortã a pericolului, care depãseste orice zonã de protectie si diferentierile lumii moderne”.
Pe de altã parte, “primejdiile devin pasageri orbi ai consumului normal. Ele cãlãtoresc cu vântul si cu apa, se ascund în toate si în orice si se transmit cu cele mai necesare lucruri pentru viatã – aerul ce se respirã, hranã, îmbrãcãminte, constructia de locuinte – toate, altfel, zone atât de riguros controlate ale lumii moderne” (p. 10). încã si mai grav, “productia socialã a bogãtiei merge mânã în mânã cu productia socialã de riscuri” (p. 25).
“Forte distructive” sunt eliberate de oamenii de astãzi pe mãsura performantelor. Riscurile nu mai sunt doar personale, ci s-au înãltat la rangul de “periclitãri globale”. Pânã nu demult, riscul în viatã era legat de curaj si aventurã; de acum, riscul este autodistrugerea vietii. “Nu trãim încã într-o societate a riscului, dar nu mai trãim nici doar în conflictele distributiei din societatea lipsurilor. în mãsura în care aceastã tranzitie se împlineste, se petrece efectiv o schimbare de societate, care iese din categoriile de pânã acum ale gândirii si actiunii” (p. 27).
Se poate retine, de pe cele patru sute de pagini ale cãrtii Risikogesellschaft, conotatia bogatã a “societãtii riscului”. Mã opresc aici la “cinci teze” privind “potentialul de autopericlitare” a umanitãtii actuale, care fac cât se poate de inteligibilã aceastã conotatie. Iatã-le, cât mai succint formulate:
a) “riscurile” sunt “adesea daune ireversibile”, “în nucleu insesizabile”; ele depind de “cunoastere” si sunt astfel “deschise pentru procese de definitie socialã”;
b) “riscurile” duc la “periclitãri sociale”, iar prelucrarea lor are “efect de bumerang” (“sporirea inegalitãtii internationale”, “subminarea competentelor statului national” etc.);
c) “riscurile” nu întrerup “logica dezvoltãrii capitaliste”, ci o amplificã (ele fac loc mereu la big business);
d) “cunoasterea riscurilor” devine astãzi o chestiune politicã;
e) ceea ce pânã acum, în societate, “era nepolitic, devine politic”, cãci se referã la înlãturarea de “cauze”, iar “catastrofele capãtã potential politic”. “Societatea riscului este o societate catastrofalã. în ea starea exceptionalã amenintã sã devinã stare curentã” (p. 31).
în ultimele decenii, nimeni nu a formulat mai impresionant decât Ulrich Beck “riscurile” aflate în însãsi organizarea societãtilor de astãzi. Lasã încã de dorit “sistematica” sa conceptualã, dar, cu sigurantã, sociologul münchenez a înfipt o sondã adâncã în rolul realitãtilor si a extras o concepere relevantã. Singura obiectie ce se poate formula aici este aceea cã “riscul” însusi riscã sã devinã, în teoria “societãtii riscului”, realitatea ubicuã, atotcuprinzãtoare.
Stim prea bine însã cã nimeni si nicicând nu poate spune cã nu e înconjurat de riscuri, pe scarã mereu sporitã. Riscurile au devenit perceptibile. Numai cã, pe lângã riscuri, ce ocupã, desigur, vaste portiuni ale vietuirii noastre, sunt si certitudini – familia, prietenia, nevoia veracitãtii, nevoia adevãrului etc. – pe care se poate construi cu sigurantã. Acestea nu reduc, desigur, suprafata riscului, dar oferã un reazem pentru a o aborda altfel, într-un cadru conceptual cuprinzãtor.
