Şi un al treilea, şi un al patrulea, când ceea ce va rămâne din Parlamentul României, de-a lungul atâtor mandate, al căror scop va fi, bineînţeles, “doar” modernizarea Statului român, va fi doar o prăpădită “Mare Adunare Naţională”, fără Ştefan Voitec. Cum şi partidele s-au înmulţit în ultima vreme prea mult, şi cum parlamentul va fi redus la cincisprezece-douăzeci de oameni, s-ar putea renunţa imediat la cele mai multe dintre ele, iar în momentul când poporul va fi convins că doar un partid puternic (cel care îl va fi dat pe însuşi preşedintele!) este interesat de bunăstarea naţiunii, iar celelalte, doar de contrariul, atunci nu va fi nici o problemă să adoptăm minunata (şi cunoscuta!) formulă a partidului unic.
Din justiţie va mai rămâne doar o mână de procurori care vor asculta ordinele superiorilor politici şi un pluton de judecători obedienţi, care vor suna la Partid, nesmintit, ca pe vremuri, înainte de a pronunţa o sentinţă. în acest context, nu cred că va părea nimănui suspect sau deplasat ca preşedintele să fie reales, eventual pe viaţă, nu de alta, dar am face bugetului o economie substanţială!
Pentru mulţi dintre Dumneavoastră ceea ce am scris pare o glumă. Nu şi pentru majoritatea analiştilor imberbi, specialişti în comunism, fără a fi trăit o secundă în timpurile acelea, dar care acum, transformaţi ba în deontologi, ba în experţi din cadrul unor ONG-uri ce se ocupă cu studiul memoriei, uitării, aducerii aminte sau al imaginarului, şi/sau al culorii sufletului, al istoriei orale, lichide şi materiale din timpul “iepocii de aur”. Cei care ştiu să citească semnele, cei care au putrezit la propriu şi la figurat, în număr îngrijorător de mare în anii aceia, au decis, după cum se spune pe la televizor, să părăsească ţara acum, la bătrâneţe. Nu mai vor să treacă prin ce au mai trecut.
Dar poate că e bine să se întâmple ceea ce am descris mai sus. Tocmai pentru că toţi cei care nu ştiu ce vorbesc, toţi aceia care n-au avut părinţi sau bunici destul de înţelepţi ca să le povestească despre cum a fost “atunci” şi care se declară de acord cu genul de “modernizare” îndreptată către Statul poliţienesc ce se desfăşoară sub ochii lor, trebuie să înveţe pe pielea lor ce înseamnă asta. Dar cum şi ce să le povestească acestor noi inchizitori şi atoateştiutori nişte părinţi care nu numai că n-au crâcnit împotriva regimului Ceauşescu, ci chiar se obişnuiseră cu ce “li se dădea” pe la cozi”? Şi ce putea să apară pe lume din asemenea părinţi decât justiţiari frustraţi care ţin lecţii de deontologie, morală şi cinste mai dihai decât cei mai idiotizaţi activişti ai Partidului Comunist?
Şi cum ar putea prostia manifestă şi incultura acestora să vadă derapajul politic, când ei se cred (aşa cum nici un părinte nu-şi învaţă copilul!) mari genii şi mari procurori ai naţiei? “Când au fost arestaţi homosexualii, nu le-am luat apărarea fiindcă nu era problema mea. Când au fost arestaţi cei care nu erau de acord cu conducătorul iubit, am tăcut şi nu le-am luat apărarea fiindcă nu mă interesa politica. Când au venit să mă aresteze pe mine, nu a intervenit nimeni fiindcă fuseseră arestaţi înainte şi nu mai avea cine să-mi ia apărarea...”
Am parafrazat această - să-i spunem – glumă celebră, nu doar pentru adevărul ei, ci mai ales pentru tristeţea şi actualitatea pe care o emană. Să nu vezi cum Parlamentul, Justiţia, Presa, aceste puteri fără de care o adevărată democraţie nu poate exista, sunt atacate şi compromise în mod voit în ultimii ani, acesta e un fapt care trebuie plătit. Iar cei care vor lăsa să se întâmple această catastrofă merită să trăiască “din plin” într-un viitor neocomunism, într-un “stat poliţienesc cu faţă umană”.
Există un timp când râzi şi există un timp când îţi aminteşti că ai râs!” , spunea un mare romancier român, Nicolae Breban. Acum râdem. Dar, ferească Dumnezeu, să prindem mandatul “pe viaţă” al vreunui preşedinte, în care să ne amintim că am râs!
