Colegul meu era oripilat: „cum adică, naţia care a creat cea mai avansată civilizaţie a planetei să fie o naţie de analfabeţi?". Eu eram foarte sigur de mine; doar ce citisem un articol (într-o revistă americană, nu mă suspectaţi de îndoctrinare ideologică!) care susţinea că un sfert din populaţia adultă a Statelor Unite este funcţional analfabetă.
Desigur, aici nu-l punem la socoteală pe distinsul analfabet... Albert Einstein! În perioada sa „americană", după 1950, aflându-se într-un restaurant, el constată că şi-a uitat ochelarii acasă. Aşa că îl roagă pe chelner: „Fii drăguţ, ai putea să-mi citeşti lista de bucate?" Chelnerul se uită lung la bătrânelul hirsut, îmbrăcat neglijent, şi-i răspunde cu milă: „Îmi pare rău, nici eu nu ştiu să citesc!"
Acest banc spune mai mult decât o mie de pagini de tratat ştiinţific despre felul în care ne percepem şi ne judecăm uniii pe alţii... dar să rămânem la spinoasa problemă a analfabetismului. Suntem o ţară care continuă să se laude cu gradul înalt de instruire al populaţiei, cu asigurarea accesului neîngrădit la educaţie, cu numărul mare de tineri valoroşi care câştigă pe bandă rulantă olimpiade internaţionale şi se afirmă pe urmă în mari universităţi de renume... şi nu vedem cum nivelul general al învăţamântului scade an de an, nu vedem cum absenteismul taie felii tot mai largi din masa copiilor şi tinerilor care ar trebui să se ocupe doar de învăţătură şi pregătire pentru viaţă, şi nu ne pasă cum idealurile de muncă, pricepere, strădanie sunt înlocuite, încet dar sigur, de idealurile căpătuielii, puterii brute, exbiţionismului subcultural şi agresiv.
Un raport european ne sugerează o realitate cutremurătoare: aproximativ 40% din adolescenţii României nu ştiu să citească! Dublu faţă de media europeană! Ultimul loc în Europa! Două sunt cauzele acestei hecatombe culturale: sărăcia selectivă şi degradarea morală. Putem să tot dăm legi din ce în ce mai drastice, cu pedepse şi amenzi tot mai usturătoare, putem să tot dăm primăriilor şi poliţiilor locale atribuţii lărgite în urmărirea „infractorilor" care nu-şi trimit copiii la şcoală, dacă nu găsim nici o soluţie pentru sărăcia lucie care afectează întregi pături sociale, care retează aripile famiilor, comunităţilor şi zonelor lipsite de putere economică.
Să ajungem acolo încât pentru multe familii singura cale de supravieţuire să fie ţinerea copiilor acasă şi/sau trimiterea lor la muncă poate fi categorisită nu drept abandon şcolar, ci abandon de viitor. România îşi bate joc de propriul ei viitor dacă nu găseşte calea ca toţi copiii ei să beneficieze de pregătire şcolară corespunzătoare.
Ne aşteptăm ca această ţară, unul dintre ultimele rezervoare de muncă ieftină din Europa, să se ridice prin investiţii străine consistente, atrase de ieftinătatea muncii şi, inerent, de buna pregătire a forţei de muncă (când laud Clujul partenerilor din străinătate nu uit niciodată să precizez că avem 10 universităţi!). Într-un sat din Botoşani un investitor italian voia să creeze 300 de locuri de muncă într-o fabrică de confecţii. Candidaţi? 10. Doar 10! În cârciuma locală se află, zi sau noapte, mai multe persoane apte de muncă.
Şi uite-aşa am ajuns la problema degradării morale. Dacă mase întregi de cetăţeni înţeleg să-şi trăiască viaţa primind pomană de la stat (entuziasmul pentru pomană este dovedit şi de nonşalanţa cu care acei cetăţeni îşi pot vinde votul inalienabil şi suveran pentru o găleată...), prin furtişag mărunt, prin „prindere de ocazii" sau prin eterna „descurcare", ce interes să mai aibă aceştia pentru citit, pentru cultură, pentru desăvârşirea măruntelor şi neînsemnatelor lor persoane?
Presupun că preşedintele Iohannis nu realizează încă dimensiunea greutăţii pe care şi-a luat-o pe umeri. Ţelurile sale sunt lăudabile şi tonice: să facem lucrurile bine, aici, în ţară, astfel încât în 10 ani toţi românii să poată munci, cu mândrie, la ei în ţară. Tot atunci, România ar trebui să se afle mult mai aproape de cerinţele societăţii informaţionale. Modernizarea şi ridicarea României nu se poate face decât prin muncă, inovaţie şi... instruire.
Cum să funcţioneze o ţară în care ţăranul-fermier nu este în stare să citească instrucţiunile de securitate ale unui produs chimic perculos, în care cetăţeanul de rând habar nu are să citească manualul cât un ceaslov al autoturismului său sofisticat... şi exemplele ar putea continua la nesfârşit. Ce vor face aceştia? Vor merge, ca pe vremuri, la vreun „învăţat" local, şi vor cere desluşiri, cu umilul: „Spune-mi... că nu ştiu citi!"?
Einstein a râs copios de stângăcia chelnerului. Noi nu avem de ce râde; dimpotrivă, trebuie să luăm măsuri, şi atunci când vorbim despre reducerea numărului hilar de parlamentari, sau despre recuperarea miliardelor furate pe şleau de baronii diverselor partide, să ţinem în minte că asigurarea instruirii populaţiei trebuie să fie prioritatea absolută a ţării.
O populaţie instruită corespunzător se va comporta mai moral, îşi va îngriji mai bine sănătatea, şi va asigura ţării prestigiul internaţional care să o facă de neatins în complicatele jocuri geopolitice. Dintr-un foc, se rezolvă o parte însemnată din problemele de legalitate, sănătate şi apărare. Spunem că România poate deveni un „tigru al Europei". Dar nici un tigru nu poate fiinţa dacă are picioarele din spate paralizate. Adică analfabete.
