Spune-mi pe cine ai omorât, ca să-ţi spun cine eşti

În 2015 se împlineşte un secol de la genocidul contra armenilor comis de către guvernul “Junilor Turci” din Imperiul Otoman, în timpul primului război mondial, la care alături de autorităţi a participat şi o parte a populaţiei, dar au dat “o mână de ajutor” şi kurzii.

Armenii şi-au făcut un scop sacru din recunoaşterea de către autorităţile actuale din Turcia a primului genocid din secolul al XX-lea, comis chiar în perioada când începuse “modernizarea.” Cine uită genocidul împotriva armenilor nici nu este considerat armean. Estimările cu privire la victime variază, la fel ca în cazul Holocaustului. Sursele armeneşti vorbesc de 1,6 milioane de armeni ucişi între 1915-1916, precum şi de 3,3 milioane de armeni omorâţi în perioada 1884-1923.

 

Alte surse minimalizează numărul de victime, în funcţie de interese ori tipul de abordare, în vreme ce o serie de cercetători evrei ori occidentali refuză să pună pe acelaşi plan genocidul contra armenilor cu genocidul contra evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Am început să mă documentez cu privire la genocidul armenesc încă de pe când eram în clasa a VII-a, după ce nişte colegi armeni mi-au istorisit poveştile propriilor familii, transmise din generaţie în generaţie. în 1995, am publicat o carte intitulată “Etica lui Adam. Sau de ce rescriem istoria”. De ce revin asupra subiectului? Pentru că, spre deosebire de universul cinic, nepăsător şi marginal în care noi trăim, în alte ţări ale lumii luările de poziţie recente ale oficialităţilor vor influenţa cu certitudine situaţia geopolitică din Orientul Mijlociu, precum şi raporturile cu valorile lumii democratice ale lumii islamice. în bine sau în rău.

 

Autorităţile din mai multe state democratice ale lumii contemporane au adoptat oficial în ultimii ani rezoluţii pentru recunoaşterea genocidului armean. Pe 10 martie 2010, Committee on Foreign Affairs, United States House of Representatives, a adoptat o rezoluţie ce recunoaşte caracterul de genocid al crimelor comise de autorităţile turce contra armenilor. A fost un vot extrem de strâns, 23 la 22. Armenii-americani şi turcii-americani au făcut un lobby teribil. Pe vremea când era doar candidat la Preşedinţia USA, senatorul democrat Barack Obama a promis că va recunoaşte genocidul armean.

 

Probabil că a avut contributori armeni importanţi într-o campanie care a bătut toate recordurile financiare anterioare. După ce a devenit preşedintele Americii, a spus că deşi, în continuare, părerea lui personală este fermă cu privire la caracterul de genocid, în calitate de şef al unui stat care are o alianţă specială cu Turcia nu se va pronunţa, ci va lăsa pe seama “părţilor implicate” să dea o interpretare oficială. Situaţia din Irak şi Iran, cu care Turcia are graniţe, după cum are şi cu Armenia, aflată în relaţie tensionată cu Azerbaidjanul, unde locuiesc neamuri turcice înrudite, relaţia specială dintre Turcia şi Israel, ş.a.m.d., toate l-au făcut pe Obama să-şi schimbe atitudinea oficială. Or, votul din congresul american demonstrează cât de diferite sunt relaţiile dintre puterea executivă şi puterea legislativă în America faţă de cele din ţara noastră, unde relaţiile clientelare şi de servilism faţă de şeful statului sunt deja o ameninţare la adresa democraţiei noastre oricum precare.

 

Ca o părere personală, nu cred că autorităţile din România vor avea vreodată curajul să adopte o rezoluţie similară în problema genocidului armenesc. Am învăţat cu toţii la istorie (sau ar fi trebuit) despre ce se petrecea când năvăleau turcii sau tătarii în Ţările Române – jafuri, omoruri, torturi, violuri, luarea în sclavie şi în haremuri a femeilor, înrobirea copiilor şi adolescenţilor, convertirea lor la islamism şi transformarea în ieniceri. Ca să ne lase în pace, voievozii trebuiau să plătească haraciul, peşcheşul etc. Iar despre moştenirea otomană în materie de moravuri nu mai vorbim, că subiectul este prea de actualitate ca să-i mai dăm şi importanţă. Dar afacerile actuale sunt mai importante, trebuie să mergem în concediu în Antalya, mai intervine o serie de alte considerente, şi cu asta am încheiat paranteza.

 

Nu putem însă încheia niciodată paranteza cu privire la crimele comise de autorităţi şi grupuri semnificative ale unor naţiuni. Cu cât ne îndepărtăm de antichitate şi Evul Mediu, crimele comise pe scară largă sunt tot mai documentate. Trecerea de la triburile războinice la naţiunile moderne nu a stins setea de crime a colectivităţilor. Dacă au învăţat europenii ceva din istoria lor sângeroasă, este pentru a nu repeta erorile tragice şi crimele din trecut. Ele trebuie confruntate pe faţă, recunoscute, asumate, condamnate. Este un exerciţiu colectiv de exorcizare a răului, de purificare. Or, când se pune problema intrării Turciei în UE, acolo nu s-a ajuns încă la tăria morală de asumare a trecutului autoincriminatoriu.

 

Autorităţile turce nu au nici măcar curajul să lase istoricii, specialiştii şi jurnaliştii turci sau pe oricine are curiozităţi privind trecutul naţional să studieze arhivele otomane, care ar aduce clarificări suplimentare unor evenimente pentru care oricum există mărturii şi dovezi, ale victimelor şi supravieţuitorilor, ale criminalilor, dar şi ale numeroşilor martori internaţionali. Şi ar risipi îndoielile. Din acest punct de vedere, putem şi noi, românii, să ne lăudăm că am devenit europeni, deşi printre noi mai există personaje ce se simt jignite dacă li se spune adevărul despre modul în care autorităţile din vremea lui Antonescu au participat la Holocaust ori despre genocidul comis de comunişti sau despre alte lucruri asemenea.