Din destinaţie predilectă pentru cei care îşi doreau concedii ieftine cu un dram de exotism, eventual în afara perioadelor obişnuite de vacanţă, statul nord-african a devenit, în doar câteva săptămâni, o piatră de moară la gâtul oricărui operator de turism. A urmat Egiptul, a doua lovitură. De această dată, evoluţiile de la Cairo au stârnit mai multă emoţie, nu doar în industria turismului, ci şi la Casa Albă şi în cancelariile europene, întrucât, din insulă de stabilitate vreme de 30 de ani, uriaşul stat de 80 de milioane de oameni se putea lesne transforma într-un nucleu de insecuritate într-o zonă veşnic sensibilă.
Dacă, în cele din urmă, ambele dosare s-au rezolvat, măcar provizoriu, noua răzmeriţă arabă din Libia se pregăteşte să fie o nucă mult mai tare pentru diplomaţii europeni. Excentricul colonel Gaddafi, pe care Ronald Reagan l-a numit în trecut, cu ceva îndreptăţire, “câine turbat al Orientului Mijlociu”, trecuse la o înnăbuşire în sânge a revoltelor libiene încă dinainte de a o anunţa oficial, moment din care nimeni nu a mai avut cum să ignore evidenţa. Chiar şi aşa, diplomaţiei europene îi este teribil de greu să se ia la harţă cu Gaddafi, aflându-se astfel într-o situaţie-limită. În vreme ce presa şi opinia publică din vestul şi centrul Europei cer acţiuni concrete şi coordonate din partea Uniunii Europene, cancelariile nu reuşesc nicicum să vorbească pe aceeaşi limbă.
Privind mai în amănunt implicaţiile, ne vom da seama că indecizia este firească. Prin mai multe vehicule investiţionale, Libia controlează pachete de acţiuni la bănci europene (RBS, UniCredit), presă europeană (Pearson, editorul Financial Times, care deţine şi 50% din The Economist), cluburi de fotbal celebre (Juventus Torino) etc. Mai mult decât asta, Libia se găseşte pe locul 17 în topul oficial al celor mai mari producători de petrol din lume în 2009, iar o parte importantă din zăcăminte sunt exploatate de mari jucători europeni de pe piaţă, în principal de origine britanică. În 2009, Libia extrăgea 1,8 milioane de barili de petrol zilnic, iar 80% din el era exportat în ţări europene. După ce ani la rând interesele economice au dictat mângâierea pe creştet a colonelului, închiderea ochilor în faţa abominalelor fapte ale regimului său şi participarea periodică, la nivel înalt, la crăpelniţe şi orgii care stabilesc standarde de desfrâu şi opulenţă faţă de care bunul său amic Berlusconi s-ar ruşina, europenii pleacă acum timid capul şi şoptesc vorbe în care îşi “exprimă îngrijorarea”, şi cam atât, în raport cu evenimentele din Libia.
O problemă de egală importanţă este cea a imigraţiei clandestine. Sprijinul tacit al europenilor acordat lui Gaddafi este tocmai răsplata pentru transformarea Libiei într-o imensă puşcărie pentru populaţie, care să ţină sub control fenomenul migraţionist. La o adică, Italia ar fi prima ţară europeană vizată de un exod libian, care, dacă s-ar întâmpla, ar putea avea proporţii greu de estimat. “Dacă barajul libian cedează, zecile de mii de africani care lucrează ca sclavii, ţinuţi acum în centre de detenţie prin Libia, vor ajunge pe coastele Italiei sudice, într-un exod biblic”, notează La Repubblica. Luni, şeful diplomaţiei de la Roma, Franco Frattini, a încercat să calmeze spiritele în peninsulă, exprimându-şi speranţa că Gaddafi va reuşi să preia din nou controlul situaţiei, mai ales că, spunea el, “revoltele libiene nu sunt motivate de nevoia de libertate, ca în Tunisia sau Egipt, ci de dorinţa de a fonda un stat islamist fundamentalist”.
Mai lipsea să-l proclame pe Gaddafi urmaş al părinţilor democraţiei ateniene, nu alta. Poziţia Romei se poate oricând repeta, în cazul unor scenarii similare în alte ţări din lumea arabă, pe baza unor relaţii privilegiate sau a unor interese specifice cu alte state europene: Spania are sensibilităţi în Maroc, Franţa în Algeria, Iordania pentru ţările europene apropiate Israelului, precum - ironia istoriei - Germania. Una peste alta, Italia este între ciocan şi nicovală, într-o situaţie ingrată, mai ales după ameninţările directe ale colonelului la adresa propriului popor. În vreme ce Gaddafi vânează manifestanţii cu avioanele de luptă, miniştrii de externe din Europa se ceartă pe sancţiunile pe care să le aplice Libiei, dar toate propunerile Finlandei, Germaniei sau Estoniei, aflate pe cele mai dure poziţii, se lovesc de veto-ul Italiei şi Maltei.
În fine, altă perspectivă a conflictului libian, transformat între timp în război civil, o prezintă ediţia de marţi a cotidianului polonez Gazeta Wyborcza. “Gloanţe pentru arabi”, titrează GW observând un paradox evocat şi cu multe alte prilejuri, deşi mai mult în şoaptă: “Pe de o parte, Occidentul plânge după victimele arabe şi se întreabă cum să facă pentru a opri masacrele. Pe de altă parte, tocmai când dezbaterea se încinge prin saloanele diplomatice, furnizează armele cu care arabii sunt masacraţi”. Concurenţa pe piaţă fiind acerbă şi nemiloasă, interesele majore ale marilor ţări producătoare fac ca până şi şefii statelor să se implice personal în promovarea companiilor de armament, cum este cazul lui Nicolas Sarkozy, care susţine publicitar avioanele de vânătoare Mirage Rafale, foarte apreciate în lumea arabă. De altfel, Franţa, Germania şi Marea Britanie se află în topul mondial al exportatorilor de armament, imediat după Rusia şi SUA; pentru Franţa şi Germania, această activitate reprezintă peste 5% din exporturile totale, cele două ţări fiind puse în discuţie anterior cu privire la aprovizionarea cu tehnică represivă a Tunisiei şi Bahrain-ului. Cât priveşte Libia, aceasta s-a aflat sub embargo european asupra exporturilor de arme până în 2004, dar, odată ce piaţa s-a deschis, furnizorii s-au întrecut în a-i prezenta colonelului cele mai noi şi mai scumpe tehnici militare, mai ales din Franţa, Spania şi Austria. Vorbim aici doar despre exporturile oficiale, însă piaţa de armament aflată în scripte este doar vârful aisbergului. De pildă, cotidianul belgian Le Soir publică o anchetă despre o companie valonă care ar fi vândut în 2009 armatei libiene tocmai armament de intervenţie în lupte împotriva civililor, arme neletale, dar inclusiv puşti, mitraliere sau grenade. Probabil chiar armele cu care Gaddafi conduce represiunea împotriva propriului popor.
Peisajul se anunţă sumbru şi pe mai departe. Războiul civil abia a început, iar ecourile sale se vor face auzite în întreaga lume. Fără să pricepem prea multe, nici România nu va fi scutită de urmări, ca ţară UE. Iar unele efecte negative vor putea fi resimţite de oricare dintre noi. Să ne gândim doar la creşterea cotaţiilor petrolului pe pieţele internaţionale, care va antrena creşterea preţurilor combustibililor şi la noi. Nu este de ignorat nici sentimentul anti-imigraţionist care va cunoaşte noi puseuri în ţări ca Italia, Spania sau Franţa, unde şi pe români i-ar putea aştepta vremuri mai grele. Va trebui să ne obişnuim cu noua paradigmă: problemele din Libia şi din celelalte ţări arabe sunt şi problemele noastre, desigur transpuse în realitatea noastră, de aici, dintr-o Românie care şi-a dorit să fie parte dintr-un club de state democratice, ale căror reguli începe să le înveţe încet-încet.
