Cele care au avut loc erau - cu o excepţie - previzibile, dacă urmărim şi schimbările petrecute între cele două recensăminte anterioare, din anii 1992 şi 2002 (tabelul 5). Scăderea naturală - alimentată şi de nivelul natalităţii, dar şi de accentuarea îmbătrânirii demografice - a afectat aproape toate etniile tradiţionale, iar migraţia a accentuat declinul la unele dintre ele. Am văzut că reculul masiv al populaţiei în perioada 2002-2011 este în proporţie de 84 % datorat migraţiei şi studiul deja menţionat al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă relevă că 92 % din migranţii pentru muncă din perioada 1996-2006 erau de etnie română. Scăderea relativă moderat superioară la etnicii maghiari nu are la origine o diferenţiere la nivelul scăderii naturale (natalitatea şi mortalitatea generală nu diferă semnificativ de valorile medii naţionale în judeţele cu proporţii importante ale etnicilor maghiari), ci provine din migraţie.
Citând drept sursă Banca Mondială, Horváth István menţionează cifra de 189 mii a imigranţilor de origine română având Ungaria ca ţară de rezidenţă în 2010 (István, 2012). Şi în numeroasele rapoarte, statistici şi studii asupra migraţiei internaţionale elaborate sub egida Grupului de lucru asupra migraţiei (SOPEMI) al Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) migraţia din România spre Ungaria este menţionată ca fiind cea mai importantă componentă a migraţiei pe termen lung în Ungaria (OECD, 2011 ; vezi şi Gödri, 2010).
Pe de altă parte, reculul populaţiei de etnie maghiara nu provine în mod esenţial de la populaţia din judeţele Covasna şi Harghita, cum s-ar putea crede, ci de la populaţia de această etnie din alte judeţe, îndeosebi din Mureş, Cluj, Bihor.
Ascensiunea numărului de romi îşi continuă evoluţia constatată şi între recensămintele din anii 1992 şi 2002. Creşterile cele mai mari ale romilor se înregistrează în judeţele Mureş + 6212, Argeş + 6073, Buzău + 5773 şi Vrancea + 5103. Ne putem întreba dacă în aprecierea creşterii de 84 mii nu ar fi mai corect să vorbim de o creştere a numărului celor care şi-au declarat etnia romă, şi nu de o creştere a numărului de romi.
O evoluţie care ridică multe semne de întrebare este scăderea de la etnicii turci, o populaţie a cărei fertilitate estimată la recensământul din 2002 era de 2,4 copii la o femeie, valoare nu foarte departe de cea a femeilor de etnie romă - 3,1 copii la o femeie -, dar mai mult decât dublă faţă de media naţională - 1,1 copii la o femeie (Gheţău, 2007).
Numărul persoanelor din grupa « Alte etnii » nu diferă semnificativ de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca în spatele acestei stabilităţi să se afle continuarea scăderilor anterioare la unele etnii tradiţionale, nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari, cehi, evrei, polonezi), precum şi creşteri la etnii care au cunoscut un progres important după 1990 prin migraţie (italieni, greci, chinezi). Rezultatele detaliate vor permite evidenţierea mecanismului de stabilitate a numărului de persoane din grupa « Alte etnii », iar combinarea datelor despre structura etnică cu acelea referitoare la structura dată de limba maternă şi de religie ar trebui să ne ofere informaţii utile pentru înţelegerea unor caracteristici ale masivei creşteri a numărului de persoane care nu şi-au declarat etnia. Este o schimbare importantă de atitudine/opţiune, care ar trebui să aibă echivalent în dinamica numărului de persoane ce nu şi-au declarat religia (rezultatele preliminare din luna mai a anului în curs vor oferi această distribuţie a populaţiei). Nu este lipsit de semnificaţie faptul că aproape un sfert dintre cei care nu şi-au declarat etnia sunt locuitori ai Capitalei.
Vasile GHEŢĂU
Din Vasile Gheţău - Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, Bucureşti, 2012
