Simbolul liniei roșii a intrat, ulterior, în tezaurul spiritual al națiunii engleze, ca o întruchipare pertinentă a reușitei cu mijloace puține. Întrucât aș dori să valorizez oleacă acest simbol și în spațiul cultural românesc, vă propun să considerăm că există o astfel de linie roșie subțire și între domeniile în care se polarizează binele și răul, dreapta și stânga politică, legalitatea și ilegalitatea, normalitatea și anormalitatea, rigoarea și evaziunea fiscală, sinceritatea și minciuna. Cu cât poziția afișată de cutare sau cutare jucător pe eșichierul vieții publice românești este mai depărtată de această linie roșie, cu atât mai mult este ea criticată și atacată. În același timp, fragila linie roșie este sub permanent asediu: unii ar dori-o împinsă „mai încolo", alții ar dori-o trasă mai pe spuza lor, alții - cei mai perverși - ar dori, pur și simplu, desființarea ei, pentru a face imposibilă orice delimitare a moralității și a normalității în spațiul vieții publice.
În săptămâna care tocmai ce-a trecut s-a jucat din greu tontoroiul pe subțirica linie roșie. În ceea ce deja poartă numele de „miercurea neagră" a ieșit pregnant în evidență debilitatea infantilă a sistemului politic românesc (prin sprijinul nesimțit acordat unor personaje care, judecat în baza minimei evidențe, nu ar merita așa ceva) sau debilitatea vinovată a sistemului românesc de asigurare a sănătății (debilitate întreținută de sărăcia lucie a bugetului de stat și de neputința conducătorilor de a găsi soluții pentru îmbunătățirea sa). Să nu uităm un lucru: statul român, atât prin istoria sa modernă, cât și prin presiunea de a se alinia drasticelor cerințe europene, s-a dotat cu acele instituții necesare în configurarea și protejarea liniei roșii. Le cunoașteți cu toții: parlament, guvern, justiție, poliție, DIICOT și, desigur, DNA. A, și să nu uităm: în șirul acestor instituții, poate cea mai importantă dintre ele, este Președinția. Un președinte de valoare este acela care, după ce a fost promovat și susținut de o grupare politică, devine un exponent imparțial și echilibrat al celor mai înalte și mai ferme principii care trebuie să conducă viața publică a națiunii.
În viziunea mea, un președinte trebuie să fie puternic, adică ferm, fără a face jocul unor forțe politice sau al unor grupări de interese. Un președinte nu ar avea voie să fie un „jucător", după cum s-a bătut cu cărămida în piept Traian Băsescu. Președintele-jucător, în același timp și sforar, și bârfitor, este unul dintre cele mai urâte blesteme care pot cădea pe capul unei sărmane națiuni cocoșate de propriile nepriceperi și neputințe. Tocmai aceste nepriceperi și neputințe au făcut posibilă aderarea masivă la acest model, cules parcă de pe scara unui bloc de periferie. Mai degrabă prin adevărată vocație decât prin educație, Klaus Iohannis pare să se apropie de modelul de apărător, dacă e nevoie - ultim, al subțirei linii roșii care separă nenumăratele tendințe, direcții, grupuri, găști, mișcări și partide care mișună nu numai în viața publică românească, dar și în sufletele sfâșiate între dorința noastră de mai bine și strădania complicată de-a o face cu mijloace legitime...
Și, uite așa, ajungem la cel mai dramatic episod din pomelnicul „miercurei negre": agitația stârnită de acțiunea ANAF împotriva trustului Intact, culminând cu atacurile înverșunate, turbate și demolatoare la adresa președintelui Iohannis. Strategia acestor atacuri este clasică, ea face parte din însăși natura omenească și se bizuie pe o judecată trufașă care sună așa: „Noi suntem deținătorii dreptății, adevărului și virtuții. Cei care nu simt precum noi și nu se aliniază nouă nu au decât un singur drept: să piară!" Vi se pare, poate, că exagerez. Să trecem în revistă câteva din afirmațiile pe care, orbiți de ura lor viscerală față de Motanul Felix, unii le-au făcut, bine asezonate cu spini și acid, la adresa lui Klaus Iohannis: „s-a pus în slujba unui grup infracțional organizat", „i-a trădat groaznic pe cei care l-au ales", „poziționarea președintelui este de neiertat", „președintele trăiește într-un mediu toxic", "a subminat autoritatea statului roman; a sugerat că legea nu este egală pentru toți", „Regele gri a devenit negru. Negrele joacă cu negrele. No hope." (la ultima șarjă punem și un nume: Cărtărescu). Într-o singură seară, președintele a pierdut 25.000 din fanii săi de pe Facebook.
La ora la care scriu acest editorial, câinii furiei latră în continuare. Poate că de-abia acum înțelege Klaus Iohannis cât de dificilă este misiunea sa (unul dintre neîndurații săi detractori a ajuns să-l depersonalizeze, numindu-l KWI). Aceasta, într-o țară în care legalitatea este o opțiune, iar funcțiile publice sau pozițiile politice sunt vânate fiindcă deschid larg poarta spre peștera fermecată a obținerii de foloase necuvenite și a îmbogățirii fără just temei. Iar cei care apără linia roșie sunt atât de puțini și de hărțuiți încât am câteodată sentimentul că, într-o zi de tristă amintire, ea va înceta să existe.
