Ajuns consilier personal al ministrului de finanţe, în 2003 l-a convins pe acesta să revoluţioneze sistemul fiscal slovac, adoptând cota unică de 19% şi o cotă de taxă pe valoarea adăugată (TVA) identică, fapt considerat acum drept principalul motor al redresării Slovaciei la mijlocul deceniului trecut. Numele lui este Richard Sulik şi a devenit peste noapte eroul uneia dintre cele mai aprinse controverse din istoria (scurtă) a Uniunii Europene. În 2009, constatând, pe de o parte, că se bucură de o mare simpatie în rândul populaţiei şi, pe de altă parte, că scena politică are nevoie de o împrospătare, Sulik a înfiinţat Partidul "Libertate şi Solidaritate" (prescurtat SaS, după denumirea originală), de inspiraţie neo-liberală.
De-a lungul celor două campanii electorale pe care le-a traversat (pentru Parlamentul European (PE) şi pentru cel naţional), Sulik şi partidul său s-au dovedit adepţii unui conservatorism fiscal drastic, militând pentru reducerea spre zero a deficitelor, dar şi singurul partid care a cerut libertăţi civile majore şi controversate, precum legalizarea drogurilor uşoare şi legiferarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Aşa precum au făcut-o şi agitaţii de la Jobbik, în Ungaria vecină, campaniile electorale ale SaS s-au desfăşurat în mare măsură şi cu un succes deosebit în mediile virtuale. Pe Facebook, partidul are peste 60.000 de fani, cei mai mulţi strânşi de un partid slovac, în condiţiile în care toată populaţia ţării depăşeşte cu puţin 5 milioane de oameni. A eşuat la limită în încercarea de a-şi trimite europarlamentari în Parlamentul European, însă alegerile generale din 2010 au reprezentat un succes fabulos: aproape 12% din sufragii, al treilea partid al ţării şi şansa de a intra într-o coaliţie de guvernare cu 4 portofolii esenţiale într-un guvern condus de creştin-democrata Iveta Radičová.
Asta până marţi. Parlamentul slovac rămăsese ultimul dintre cele 17 foruri naţionale care urmau să aprobe majorarea Facilităţii Europene pentru Stabilitate Financiară (EFSF), menită să combată criza datoriilor suverane în zona euro, prima beneficiară fiind, desigur, Grecia. Peste 10 ore au durat dezbaterile, purtate nu neapărat între putere şi opoziţie, ci în sânul coaliţiei de guvernare, care a cerut votul de încredere al Parlamentului şi care urma să piardă puterea în caz de eşec. Sulik a fost neînduplecat. Ştia foarte bine că majoritatea populară este de partea sa, că nici un slovac nu este dispus să plătească din banii săi agonisiţi cu greu în ani buni de strâns cureaua pentru a salva o ţară de leneşi largi la pungă. Lobby-ul agresiv al Bruxelles-ului nu avea ce să-i ofere mai mult decât simpatia propriului electorat. Şi-a făcut rapid calculele şi a riscat câţiva ani de opoziţie decât să-i mintă pe cei care i-au acordat încrederea. În plus, nu şi-a călcat vreun principiu politic sau economic, menţinându-se în aceeaşi linie a unui conservatorism fiscal aspru, dar necesar Europei precum aerul, spune el. "Prefer să fiu oaia neagră la Bruxelles decât să îmi fie ruşine să stau în faţa copiilor mei, îngropaţi în datorii dacă eu voi susţine majorarea EFSF", a spus Sulik de la tribuna Parlamentului, în timpul dezbaterilor.
Capii Uniunii Europene (UE), Herman van Rompuy şi José Manuel Barroso, au intrat în vrie şi au trimis Bratislavei o scrisoare comună, făcând un apel disperat tuturor partidelor politice să găsească soluţia aprobării acordului în cel mai scurt timp.
În realitate, deşi votul negativ al Slovaciei întârzie puţin lucrurile, problema nu este nici pe departe de nerezolvat. Deşi marţi s-au abţinut de la vot, punând umărul la căderea guvernului cvadripartit din care făcea parte şi partidul lui Sulik, social-democraţii nu doresc să se opună EFSF, atâta doar că au găsit o bună ocazie să îşi doboare adversarii şi să ceară alegeri anticipate. De altfel, fostul premier socialist Robert Fico a spus răspicat că opoziţia vrea reluarea votului cât mai repede, poate chiar în această săptămână, caz în care vor vota "da" fără nici o problemă, în schimbul anticipatelor. În cele din urmă, luminaţii de la Bruxelles se vor fi ales cu un EFSF cu puteri sporite, Fico cu şansa revenirii la putere mai devreme decât spera, iar creştin-democraţii Ivetei Radičová vor intra în istoria UE drept partidul central al primului guvern dărâmat în Parlament după un vot cu tematică europeană.
Personajul principal rămâne Richard Sulik. Ecourile dezbaterilor din Parlamentul de la Bratislava vor fi auzite mult după ce Grecia şi celelalte surate supraîndatorate din grupul PIIGS (Italia, Irlanda, Spania, Portugalia) se vor fi salvat de la faliment, în cazul fericit în care asta va fi posibil. Sulik are perfectă dreptate când spune că "pensia medie în Slovacia este mai mică de 400 de euro, iar în Grecia depăşeşte 1.400 de euro, adică de 3-4 ori mai mare. E imposibil să-i explic unui pensionar slovac că el sau ea contribuie, printr-o cotă crescută de TVA, de exemplu, la pensiile primite de greci. Sau la salariile parlamentarilor italieni, cei mai bine plătiţi din toată Europa. Asta nu este solidaritate, ci o înţelegere perversă a solidarităţii". Susţinut de la distanţă de Gordon Brown, fostul premier britanic, Sulik are dreptate şi când spune că EFSF, cu toate fondurile sporite, va fi insuficient să salveze la nevoie statele pachidermice în suferinţă, cum sunt Spania sau Italia, şi atunci la ce bun să nu laşi Grecia în faliment? La fel, e greu să fii român şi să nu fii de acord cu el când acuză Bruxelles-ul că se comportă ca un dictator socialist în cazul de faţă, slovacii ştiind bine cum e asta, din istoria recentă, când politicile erau dictate de la Moscova. Mai mult la ei decât la noi, e drept.
Sulik a fost marţi exponentul unei bune părţi a electoratului slovac, dacă nu chiar european. Solidaritatea clamată de la centru pare cu adevărat o gogoriţă socialistă care ia de la cei cumpătaţi pentru a-i salva pe petrecăreţii de la Mediterană.
Dar astea sunt noile reguli, deşi Tratatul de la Lisabona spune clar că "este ilegal ca un stat să-şi asume datoriile altui stat". Intraţi în horă, până şi slovacii vor fi nevoiţi să o joace şi să plătească mai mult decât dublu, adică vreo 4 miliarde de euro mai mult, la EFSF. Însă nimic nu-i împiedică să se calce pe bombeuri între ei în mijlocul horei. Mutatis mutandis, exact acelaşi joc l-am văzut în Olanda şi în Finlanda, când a fost vorba despre aderarea României şi Bulgariei la zona Schengen. Ţări cu nume mai puternice, cele două nu au cedat defel, iar noi am rămas să ne răţoim pe la gardurile Schengen, cu buzele umflate. Precedentul Sulik va fi depăşit, dar problema rămâne. UE nu va mai putea fi ţinută în viaţă prea mult în felul ăsta. Fie acceptăm puteri sporite instituţiilor comunitare, renunţând şi mai mult la suveranitatea naţională, cu riscul de a stârni pusee naţionaliste în toate statele membre, fie o lăsăm naibii de construcţie europeană şi ne întoarcem fiecare la ale noastre, admiţând că Europa unită este o utopie postbelică şi atât. Oare să mai fie, şi de această dată, o a treia cale?
