Suporterilor şi echipei, cu dragoste

E o plăcere, la fiecare meci, ca echipa “Universităţii” să fie încurajată cu atâta suflet de o mână de copii entuziaşti, care cântă tot meciul şi flutură steaguri şi fulare în alb şi negru. De cele mai multe ori, răsplata vine din teren, când echipa noastră încheie meciurile cu victorii. În ultimul campionat, fetele au încheiat pe 2, chiar în spatele invincibilelor de la Oltchim, iar reuşita este aproape de a fi repetată şi în sezonul în curs.

Recunoaşteţi că, cel puţin după prima frază, aţi fi crezut că mă voi referi la galeria “şepcilor roşii”, care îşi ocupă pauza campionatului de fotbal rozându-şi unghiile şi bătând mătănii în exilul de la Alba Iulia pentru salvarea de la retrogradare a echipei de fotbal. Nici pomeneală. În ultimii ani, tradiţia, spiritul şi plăcerea jocului, revendicate de suporterii - mai tăcuţi sau mai vocali - ai “Universităţii”, sunt tot mai diluate pe terenul de fotbal, unde afacerile oneroase ale şefilor şi buzunarele largi ale multor fotbalişti, accesorizate cu tradiţionala minte scurtă, au dus clubul până prin liga a treia şi apoi aproape de desfiinţare.

Copiii-eroi ai tribunelor sunt din Războieni, un sătuc de dincolo de graniţa judeţului Cluj, cu gara aceea mare şi insalubră de unde trenul dinspre Cluj se pregăteşte să însoţească Mureşul spre Teiuş. Echipa vicecampioană a “Universităţii” despre care vorbim joacă handbal feminin, nu fotbal, şi în aceste zile are la lotul naţional al României trei jucătoare (Mihaela Tivadar, Florina Bârsan-Chintoan şi Magdalena Paraschiv) care se vor lupta în semifinale pentru medaliile Campionatului European din Danemarca şi Norvegia. Despre povestea pasiunii copiilor pentru “U” Jolidon Cluj a mai scris presa locală: doi profesori de la şcoala din sat au căutat să le ofere copiilor alternative de petrecere a timpului liber, altele decât televizorul sau jocurile pe calculator, precum şi pilde de conduită sportivă demne de urmat, la o vârstă a maximei receptivităţi a copiilor. Cu sprijinul unei foste mari handbaliste, o extremă dreapta redutabilă, destul de recent retrasă din activitate, Ana Maria Şteţ, actualmente profesoară de sport la Ocna Mureş, copiii joacă handbal într-o sală de sport nouă din oraş, dată în folosinţă în această vară.

Ulterior, relaţia dintre micii suporteri şi echipă s-a sudat; după meciul câştigat în octombrie cu Rulmentul Braşov, handbalistele le-au oferit fiecăruia cadouri, fulare alb-negre, numai bune să îmbogăţească recuzita de galerie, altfel destul de sărăcăcioasă. Încet-încet, copiii şi-au făcut rost şi de steguleţe, de o tobă şi de cârâitori, în încercarea de a acoperi hărmălaia pe care o fac suporterii oaspeţilor, sistematic mai gălăgioşi decât majoritatea spectatorilor clujeni. Acum, copiii de la Războieni au devenit o prezenţă atât de firească în tribuna Sălii Sporturilor la meciurile fetelor de la “U” Jolidon, încât, dacă le va întârzia vreodată trenul şi nu vor reuşi să ajungă la timp, echipa Clujului ar putea ajunge să se simtă ca în deplasare în propria sală. Din păcate, fanii fotbaliştilor apar prea rar la meciurile echipei de handbal, nu puţini numindu-le condescendent pe fete “chiloţoasele”, fără să-şi dea seama cât de mult se depărtează astfel de eticheta de suporter al unui club cu parfum de elită intelectuală.

Dincolo de istoria fetişizată cu emfază de galeria “şepcilor roşii” şi de fiecare suporter individual, esenţa genuină a sportului universitar clujean se rezumă la două componente de bază, pe care le mai iau în seamă tot mai puţine echipe. Întâi, jocul pentru plăcerea jocului, ca modalitate de socializare, relaxare şi eliminare a stresului. Apoi, fiind un club înfiinţat la iniţiativa unor intelectuali de marcă ai Clujului de la începutul secolului trecut, filosofia de la care se revendică gravitează în jurul ideii de sport ca adjuvant pentru o viaţă sănătoasă, a corpului şi a minţii. Ulterior, când sportul a devenit mai mult decât un hobby, ci o competiţie pe bani mulţi, condiţiile pentru a ajunge la performanţa sportivă au ajuns tot mai multe şi greu de îndeplinit. Privind comparativ şi în ansamblu cele două echipe - cea de handbal feminin şi cea de fotbal masculin -, e simplu de constatat cât de mult s-a îndepărtat cea din urmă de idealul originar şi măsura considerabilă în care prima dintre ele se apropie de acesta, la un secol de la înfiinţarea clubului.

Una peste alta, secţiile de jocuri sportive în sală ale clubului “Universitatea”, deşi sunt departe de popularitatea de care se bucură echipa de fotbal, se pot lăuda cu performanţe recente net superioare. Rămânând la handbal, dincolo de doritele medalii europene ce pot fi obţinute în această săptămână, cea mai mare performanţă a acestei echipe de handbal este câştigarea drept suporteri necondiţionaţi a unui grup de copii din Războieni, care vor creşte cu mâna pe mingea de handbal, nu chircită pe mouse, şi vor deprinde morala sportului de la o echipă de fete care o aplică ca la carte, după modelul deprins, la rându-le, de la principalul Gheorghe Covaciu. Şi mai e ceva, tot pe post de lecţie bună de învăţat la şcoală, ca şi în orice fel de alte situaţii: handbalul nu e un sport pe care să-l poţi minţi cu prea mult succes, ci unul în care, pe de o parte, munca serioasă, modestia şi meseria făcută corect şi responsabil şi, de cealaltă parte, performanţa de vârf sunt parametri care evoluează natural, într-un tandem nedespărţit.