Administraţia Constantinescu a venit la ţanc cât să virăm iremediabil spre NATO şi să nu ne mai uităm peste gard, către Kremlin.
Fundamentaliştii islamici s-au înfipt cu avioanele în inima capitalismului american la fix ca să ne indice, încă o dată, spre ce punct cardinal să ne îndreptăm temenelele, noi, popor mic şi cu vocaţie de colonie. Căderea neaşteptată de pe cel mai înalt piedestal a puşcăriaşului Năstase s-a potrivit şi ea ca o mănuşă, pe când fostul prim-ministru se pregătea să-şi ia în arendă veşnică toată ţara. Poticnindu-ne ca un beţiv vesel în dimineaţa noii noastre istorii, am nimerit cumva şi poarta Europei, îmbrânciţi din spate de un continent flămând după piaţă de desfacere şi dornic de un cap de pod împins spre Orient. Acum am ajuns în punctul în care timpul o ia înapoi.
Noii români şi-au produs o elită politică fidelă acelor principii pe care le-a învăţat de mică, iar acestea erau abia vag compatibile cu democraţia şi principiile statului de drept. Aceia dintre noi care au mai mers pe la şcoală, am mai prins din zbor câteva idei şi am încercat să le punem în practică în micile noastre comunităţi, în familie, cu prietenii, în micile afaceri pe care ni le-am încropit. Toţi ceilalţi ne-au privit ca pe o specie bizară de străini, care îşi bazează relaţiile sociale pe respect şi pe încredere, nu scuipă pe stradă, nu se scarpină la prohab şi foloseşte săpunul mai des decât o dată pe lună. Nici după 23 de ani nu am reuşit să creăm o masă critică, poate şi fiindcă mulţi am cedat propriului instict de conservare, am ales auto-exilul şi am dat-o dracului de construcţie a unei identităţi naţionale curate. Respectarea regulilor am lăsat-o pe seama celor care le sfidau cel mai tare. Meritele obiective au devenit tot mai relativizate, curvele şi borfaşii apăreau drept modele de succes, erudiţia s-a transformat în handicap, iar păcălirea celuilalt a ajuns singura modalitate de progres. În jungla proto-capitalismului nostru, ierarhiile nu se alcătuiesc după un concurs de aptitudini, ci prin selecţia negativă a indivizilor care insistă să se împiedice de regulile agreate la comun.
Călcarea în picioare a regulii este noua regulă după care respirăm. Până săptămâna trecută, o făceam fiecare individual. Acum, am trecut la un nivel superior: regulile fundamentale ale statului sunt aruncate la coş, într-o succesiune ameţitoare de decizii arbitrare şi fără putinţă de recurs. De pildă, dacă d-l. Ponta se va trezi într-o dimineaţă că are ciudă pe ochelariştii care îl numesc hoţ ordinar pentru acel plagiat de manual din teza de doctorat, va putea să dea o ordonanţă de urgenţă să le închidă gura. Sunt convins că imaginaţia fostului procuror va găsi modalităţile eficiente şi ingenioase de a o face. Dacă dl. Antonescu se va supăra şi mai rău pe ceasurile deşteptătoare, va ruga majoritatea parlamentară să adopte o hotărâre care să le trimită pe toate la ghenă. Tot aşa după cum săptămâna trecută noua putere a decis că nici Curtea Constituţională şi nici mama dumisale nu mai au dreptul să se pronunţe asupra felului în care năzdrăvăniile din capetele lor încinse se aliniază sau nu cu legea fundamentală.
Privesc cu un amestec inconfortabil de sentimente textele din presa internaţională. Întâi, sunt lideri politici şi ziare prestigioase care îmi confirmă că nu am luat-o razna şi că treaba se chiar împute. Apoi, tind să mă agăţ de ele cu speranţa cu care un naufragiat rănit prinde cu ultimele puteri frânghia aruncată de pe barca de salvare. Mă gândesc că, la un moment dat, oricât de vrednic de dispreţ i-ar fi caracterul, dl. Ponta va fi convins de omologii săi din cancelariile occidentale că drumul pe care a luat-o nu duce decât într-o fundătură a istoriei din care tocmai ne-am întors. Că minciunile pantagruelice pe care le scornesc acoliţii săi nu mai servesc nici măcar pentru uz intern şi că nimeni nu mai stă să creadă că dl. Băsescu şi PDL-iştii îi manevrează ca pe păpuşi pe populari, socialişti, liberali, ziare, televiziuni, Comisii Europene, Consilii ale Europei. Asta după ce până mai ieri spuneau că oricum chiorul se duce degeaba la Bruxelles, că nu-l ascultă nimeni. Brusc, preşedintele suspendat o fi devenit un guru diabolic care îi învârte pe degete pe toţi luminaţii Europei, numai sfinţişorii neprihăniţi din USL şi cohortele de flămânzi care le ciugulesc din palmă vor fi rămas să scape ţărişoara de pacoste.
Pe de altă parte, mă cuprinde o jenă de nedescris că citim FAZ şi The Economist precum pe vremuri ascultam Europa Liberă, aşteptând să auzim ştirea izbăvitoare că vin americanii şi ne scapă de neisprăviţii noştri. Iar paralela poate continua, dacă analizăm reacţiile vechilor securişti comunişti comparativ cu cele ale fiilor şi nepoţilor lor care îşi deşartă azi mânjeala peste noi. Şi unii, şi alţii invocă faptul că ar face mai bine străinii să nu se bage unde nu le fierbe oala, să nu se amestece în treburile noastre interne, că nu ştiu ei cum e cu Constituţia noastră citită după ureche şi că, în general, să se ducă dracului, că ni le ştim noi mai bine. De parcă am fi cel puţin buricul pământului şi le-am putea da lecţii de democraţie şi din somnul adânc în care am căzut.
Genul ăsta de primitivism politic, amestecând în părţi egale şi mari violenţa deciziei cu trufia celui puternic, mă înspăimântă. Oricât grobianism şi mahalageală a arătat dl. Băsescu, oricâtă neamprostie şi voracitate am văzut la şleahta de răpănoşi pe care a promovat-o, oricât de senină şi tâmpă ar fi privirea fiică-si, oricât de bolovănoasă le-ar fi mintea guriştilor PDL de prin studiouri, nicio fracţiune de secundă din ultimii 8 ani nu am simţit că timpul o ia înapoi. Riscul este să nu mai aibă răbdare cu oamenii, să accelereze în istorie şi să nu se mai oprească până într-un alt '89, în care copiii noştri vor muri şi vor fi liberi, blestemând laşitatea prostească şi comodă a părinţilor lor.
D-le. Ponta, simt un impuls să vă rog să vă opriţi. Provine din teama că istoria noastră se va înfunda în aceste zile şi îmi dau seama că şeful guvernului care a pus piedică timpului mai are încă şansa să oprească procesul până când traumele nu vor deveni ireversibile. Dar, d-le. Ponta, să vă rog sau să mă raportez la Dvs. ca la un semen, pe o limbă comună, nu este cu putinţă. Îmi provoacă prea multă greaţă dezonoarea nemărginită cu care vă ascundeţi hoţia şi oportunismul cu care v-aţi asigurat că românilor le pasă despre asta prea puţin. Sunteţi şi veţi rămâne un pungaş de titluri academice, care nu s-a săturat cu atât: s-a gândit să fure însăşi Legea şi să şi-o agaţe în nume propriu în CV.
Voi vota „NU" hotărât la referendum şi o voi face cu conştiinţa limpede şi împăcată, indiferent pe ce reguli se va desfăşura referendumul. Decât să ne înghiontim istoria în tenebre, mai bine mai batem pasul pe loc degeaba încă doi ani de coabitare isterică între două feţe hidoase ale aceleiaşi Românii. Dar în lumea înspre care aspirăm, aceea civilizată şi bazată pe reguli, nu vom putea nicicând intra cu conştiinţa pătată. Priviţi-l doar pe senatorul Voicu, votând suspendarea cu două mâini şi cu burta râzând până la urechi la gândul că nu va trebui să se împuşte în gât ca să scape de pârnaie! Credeţi că vom putea convieţui împreună cu el în lumea civilizată pe care ne-o dorim cu toţii?
