Am strania senzație că în acordurile de la Minsk s-a tratat mult prea apăsat pe marginea aspectelor tehnice: încetarea focului, retragerea armamentului greu, atribuțiile instituțiilor, intervenții constituționale etc. Și ne închipuim, poate, că o astfel de abordare poate să facă ordine în vâltoarea de sentimente, trăiri și idei care se adună în complicata țesătură a conflictului din estul Ucrainei. Acolo, pe străzile devastate sau pe câmpurile înghețate, întâlnim oameni, persoane mai mult sau mai puțin simple dar, în mod sigur, toate mânate de instincte.
Primul instinct despre care trebuie să vorbim este teama. După secole de hârjoneală între marile imperii, după decenii de dormit cu butoanele nucleare sub pernă, Europa se teme de Rusia, si nu vrea să accepte că, din punct de vedere cultural și moral, Rusia este creștină și europeană. Rusia se teme de căderea ei în rândul puterilor de mâna a doua, și nu poate să accepte dictatul american atât de aproape de bătătura sa. Clasa politică din Ucraina se teme de sarcina conducerii acestei importante țări, care s-a înfiripat teritorial doar în marea matriță sovietică, și care rămâne profund divizată între vestul pro-occidental și estul pro-rus. Cetățeanul de rând se teme de violența nedorită și anarhică care domină spațiul public ucrainian, de spectrul unui război de amploare care să pustiască întreaga țară. Minoritarii ruși din est se tem de perspectiva unei aderări a Ucrainei la NATO și UE în care opoziția lor nu este luată în seamă, și care astfel s-ar trezi în zona tampon între doi mari dușmani, dar de partea care nu le convine...
Omul este singura viețuitoare terestră capabilă să urască din neîncredere și să omoare din teamă. Conflictele nu sunt niciodată generate de sentimente sau instincte nobile- nobile pot fi doar pretextele menite să înfrumusețeze aceste războaie în fața judecății părtinitoare a istoriei. Când ai mii de kilometri de frontieră cu cel pe care-l consideri dușman, neîncrederea te cotropește, chiar dacă schimburile economice urcă la valori fără precedent. După ce neîncrederea a prins rădăcini, teama începe să înflorească.
Cine a ridicat primul sabia? Îmi aduc foarte limpede aminte de o glumă străveche, în care Ion și Gheorghe se iau la bătaie, și sunt despărțiți de jandarmul satului. Când acesta întreabă: "Ioane, cum o început bătaia?" Ion răspunde: "Păi, așe o început că Gheo mi-o dat înapoi...". Înţelepciunea taoistă ne-a oferit de mult răspunsul: ridică primul sabia cel care se teme mai mult (iar un război este câştigat, de regulă, de cel care îl doreşte cel mai puţin...). Cine sunt cei temători? De obicei, cei care sunt în poziţie de inferioritate. Năpăstuiţii. Hăituiţii. Minoritarii- fie ei etnici, confesionali sau economici.
Instinctele acţionează la fel, indiferent că este vorba despre indivizi, comunităţi, popoare sau naţiuni. Omul temător doreşte să aibă în jurul său ziduri puternice şi încuietori sigure. Ale sale, şi numai ale sale. Comunitatea temătoare, la fel; la eternele ziduri, ea mai adaugă şanţuri cu apă şi capcane de tot felul. În vremurile mai recente, când nici oceanele nu mai erau suficiente drept şanţuri de apă, a trebuit să ridicăm ziduri letale din focoase nucleare.
Întrucât comunităţile temătoare nu pot construi ziduri (oricum, nu ar mai servi la nimic...) şi nu pot să-şi cumpere arme atomice, îşi caută scăparea în spatele unor ziduri virtuale: graniţe, frontiere, demarcări, delimitări. Aşa s-a făcut că în frumoasa Bosnie coexistă trei entităţi cvasi-statale, între care fricţiunile nu se termină niciodată. Aşa au apărut pe hartă Kosovo sau Transnistria. Şi exemplele pot continua... ce mi se pare important, este să înţelegem că acest mecanism acţionează, inevitabil, şi în cazul Ucraineai de vest.
Prea mult realităţile din Ucraina sunt privite prin prisma tehnicalităţilor specifice marii politici mondiale. Se vorbeşte prea mult despre lupta surdă dintre trei imperii (Rusia, Europa, SUA), şi se uită complet de cei 7 milioane de etnici ruşi din Ucraina care, trezindu-se fără voia lor pe linia fierbinte de demarcaţie dintre două blocuri economico-militare, au fost cuprinşi de teamă, poate chiar de disperare. Indiferent ce credem despre ei şi despre legitimitatea poziţiei lor, nu avem voie să uităm că ei, înspământaţi de bruscul viraj al Ucrainei spre Occident, s-au pronunţat pentru independenţă. O astfel de dorinţă de independenţă a fost susţinută de către Occident împotriva Iugoslaviei (privită ca un aliat al Rusiei), cu armate şi bombardamente sălbatice, rezultând o salbă de ţări care, fiecare (cu excepţia Serbiei), nu are nici jumătate din numărul de etnici ruşi din vestul Ucrainei!
Marele cinism al politicii mondiale este dezvăluit şi în această ipostază: aşa-numitele drepturi ale minorităţilor, ale grupurilor defavorizate, ale oamenilor în general, sunt aduse în discuţie de marii jucători pe scena geopolitică strict în funcţie de interesele lor specifice. Este interesul nostru ca Iugoslavia să dispară? Ne prefacem că ne plecăm urechea. Avem interesul ca Ucraina să ne devină aliat, şi ghimpe major în coasta Rusiei, etern inamic? Aceeaşi ureche rămâne surdă.
Mai mult, etnicii ruşi din estul Ucrainei sunt priviţi cel mult ca un fel de armată de marionete sângeroase ale Rusiei. Se uită cu cinism că ei au aceleaşi aspiraţii ca orice cetăţean din Washington, Berlin sau Moscova: să aibă o locuinţă sigură, să pună pâine pe masa familiei, să-şi trimită copiii la şcoală şi să poată pleca într-un concediu (nu neapărat în Crimeea...). Şi câtă vreme în socotelile sofisticate şi absconse ale marilor cancelarii se va uita de teama arhaică care tulbură sufletul oamenilor de rând care sunt prinşi în marea râşniţă geopolitică mondială, săbiile vor continua să se ridice...
